Scriam ieri, că avem o problemă în a vesti evanghelia oamenilor din jurul nostru. Cu toată strădania și efortul organizatoric, cu toată dorința de a vedea bisericile pline și oameni ridicând mâna, se pare că undeva pierdem, avem o gaură mare în rezervorul eficienței. În fața acestei situații ne-am resemnat cumva zicând că ”e timpul de pe urmă” și oamenii nu mai vor să audă de Dumnezeu. Prin asta aproape ne-am luat adio de la lupta pentru suflete și sperăm ca păstorul sau comitetul, să fie mai inspirați decât noi.
Vorbele noastre ajung să cântărească așa de puțin pentru semenii noștri, de aceea încercăm să mai adăugăm ceva greutate, prin folosirea unor expresii alambicate, prin adăugarea greutății unor nume vestite în predicare sau cântare sau prin inventarea și exagerarea de evenimente sau intâmplări din viața noastră sau a altcuiva. Totul, pentru a obține acele puține ridicări de mâini la finalul unei predici transpirăcioase. Ne punem toată speranța și nădejdea în meșteșugirea predicatorului de a vorbi, pe fondul sensibilizării emoționale realizate de cântări și sperăm că ”nu am adus degeaba” pe acel cineva la biserică.
În realitate, evanghelizarea nu trebuie să fie un eveniment, nici un spectacol, nici o șansă, nici o vânătoare, ci un stil de viață. Dacă ajungem să trăim evanghelia, rar va fi nevoie să o și vorbim. Și dacă totuși o vorbim, pe baza trăirii ei, vorbele vor cântări cât 10 predicatori de top, pentru sufletul care o vede trăită. Știu oameni care s-au pocăit din cauza vieții vecinului lor, nu din cauza predicilor și credința lor este exemplară pentru cei ”pocăiți de o viață”. Iată că evanghelizrea se face zi de zi, prin trăire curată și în ascultare de Scriptură. E evanghelizarea care nu dă rezultate numărabile aici și acum. La o astfel de evanghelizare efectele sunt pe termen lung și au impact în generații de oameni. Astfel de oameni nu se pocăiesc la emoție, ci din convingere.
Dar cum să vestești în acest fel evanghelia? Cum poți trăi în așa fel încât, cei din jurul tău să fie convinși de meritul diferenței. Și cum poți aștepta atât până se vor vedea rezultate, când accentul cade pe aici și acum? Ei bine, cred că în general depinde de scopul evanghelizării. Oare chiar vrem ca oamenii să se pocăiască pentru slava lui Dumnezeu și salvarea sufletelor lor? Sau vrem să ridice mâna doar pentru a măsura succesul unei evanghelizări, pentru a găsi satisfacția personală sau colectivă, a ”lucrului bine făcut”, pentru a ne umple biserica sau alte și alte motive conexe? Oare scopul evanghelizării noastre este glorificarea lui Dumnezeu? Oare ne-ar interesa și varianta în care facem evanghelizare, dar omul se predă într-o biserică de altă confesiune de exemplu?
Îmi e teamă că scopul nostru, de multe ori, e unul personal și nu divin și din această cauză îl dorim așa de mult pe ”aici și acum”. Ne-am îmbolnăvit de boala unor evangheliști de peste granițe care veneau ”la vânătoare” în România, predicau și la sfârșit pozau. Nu așa se face frații mei…
Evanghelizarea prin viața trăită, prin fapte dacă se înțelege mai bine, e mai puțin pompoasă, dar e mai eficientă și în același timp, șansa ca să fie făcută doar pentru plăcerea noastră scade. O astfel de investiție, care poate dura zeci de ani, nu faci doar ca să ai tu satisfacția predării vecinului. Să trăiești o viață evanghelizatoare e ceva ce depășește moftul uman, e o viață motorizată de dragostea de Mântuitorul, nu de plăceri de o clipă. Întrebarea care vine inevitabil este: Cum să trăiesc o astfel de viață? Cum vor înțelege cei din jur evanghelia din viața mea?
Iarăși răspunsul e simplu, dar aplicarea e grea. Trăind precum Hristos. Singurul mod al oamenilor de a înțelege dragostea este jertfa. Domnul Isus, Mântuitorul, s-a jertfit pentru noi și acesta este mesajul evangheliei. Noi trebuie să ne jertfim pentru alții, pentru că trăim precum Mântuitorul și așa răspândim evanghelia. Să trăiești o viață de jertfă într-o lume egoistă e curată nebunie. Din păcate găsim sute de scuze pentru a fugi de pe crucea jertfei. Ne motivăm că avem copii, că nu avem daruri de evangheliști, că nu avem potența financiară, că nu pe noi ne cheamă Dumnezeu la asta și multe alte scuze. Să te jertfești pentru oameni care nu merită jertfa este dumnezeiesc și de aceea este foarte greu de realizat.
Cum diferă viața mea de a colegilor sau vecinilor mei? Mă străduiesc să fiu cât mai uniform cu ei sau principalul meu scop în viață este să fiu cât mai asemănător cu Hristos? Poate spune vecinul sau colegul meu, că sunt diferit de el și din alt motiv, decât că mă știe pocăit? Poate spune el că sunt om credincios și că umblu cu Dumnezeu? Poate spune că nu înțelege cum de renunț atâta? Nu înțelege cum de mă jertfesc așa? Nu înțelege de ce sunt așa de prost încât muncesc pentru aproapele? Cu ce mă deosebesc? Doar că merg la biserica pocăiților, nu e un motiv sufucient pentru evanghelizare.
Îmi e teamă că tocmai de aici s-a ușurat greutatea cuvintelor în evanghelizare. Trăim și noi pentru aici și acum. Investiția în cele de pe pământ e halucinantă în unele cazuri. Mai degrabă îi facem pe semeni invidioși pe avuțiile noastre, decât să se gândească la relația pe care o avem cu Dumnezeu. Ne place să fim vorbiți de bine pentru ingeniozitate, bogăție, avuții, hărnicie, religiozitate, dar oare putem fi vorbiți de bine pentru generozitate, jertfă, implicare voluntară, mijlocire, mediere, simplitate? Cred că de aici se trage puțina greutate a vorbelor și aici trebuie să lucrăm nițel. Despre asta, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi scrie mâine.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
Foarte bun articol. Va citesc mereu cu interes si bucurie. Dumnezeu sa va dea intelepciune si descoperire prin Duhul Sau.