Scriam ieri, că avem o problemă în a vesti evanghelia oamenilor din jurul nostru. Cu toată strădania și efortul organizatoric, cu toată dorința de a vedea bisericile pline și oameni ridicând mâna, se pare că undeva pierdem, avem o gaură mare în rezervorul eficienței. În fața acestei situații ne-am resemnat cumva zicând că ”e timpul de pe urmă” și oamenii nu mai vor să audă de Dumnezeu. Prin asta aproape ne-am luat adio de la lupta pentru suflete și sperăm ca păstorul sau comitetul, să fie mai inspirați decât noi.
Vorbele noastre ajung să cântărească așa de puțin pentru semenii noștri, de aceea încercăm să mai adăugăm ceva greutate, prin folosirea unor expresii alambicate, prin adăugarea greutății unor nume vestite în predicare sau cântare sau prin inventarea și exagerarea de evenimente sau intâmplări din viața noastră sau a altcuiva. Totul, pentru a obține acele puține ridicări de mâini la finalul unei predici transpirăcioase. Ne punem toată speranța și nădejdea în meșteșugirea predicatorului de a vorbi, pe fondul sensibilizării emoționale realizate de cântări și sperăm că ”nu am adus degeaba” pe acel cineva la biserică.
