Cu mediocritatea la biserică

Mediocritatea este dacă ar fi „să credem dex-ul” ceva care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal. Este acea stare pe care dacă încercăm să o definim altfel ar însemna o mulțumire cu puțin în domenii în care este mult loc de evoluție.

Practic, un tâmplar mediocru este acel tâmplar care, deși poate depune efortul pentru a ști să facă minuni cu mâinile sale, el rămâne la stadiul de a face scăunele de stat la poartă, să ascută „țăruși” pentru înfipt lângă roșii și să mai facă din când în când reparații la diferite mobile care stau să pice. În același timp, un tâmplar excelent, acceptă provocări mai mari, cum ar fi executarea unui mobilier după o fotografie, gândirea și executarea unor elemente inovative și pentru asta e dispus să depună efort și să „își bată capul”.

La nivel spiritual, lucrurile nu sunt tare diferite, dar nespus mai jalnice. Adică un tâmplar mediocru e util, pentru că de regulă e ieftin, chiar dacă se plânge mereu că nu câștigă și că nu are clienți. El are clientela sa e căutat de oamenii care nu sunt dispuși să dea sume mari de bani, dar un credincios mediocru arată diferit tare față de original, care este Hristos.

Mergem duminică de duminică la biserică și de ani de zile nu progresăm. Credem că asta înseamnă creștinism, asta înseamnă credință. Știm clar că unii performează, dar în loc să îi urmăm, preferăm să îi vorbim de rău, ca tâmplarul care se plânge că concurența sa câștigă mult și are de lucru. Ne închipuim că putem rezuma credința la câteva principii religioase: mersul la biserică, citit 3 versete pe zi, dat de bani si altele. Mai mult, credem că excelența în credință înseamnă să cântăm mai tare ca ceilalți sau mai frumos, să ne rugăm mai mult ca fratele, să dăm mai mult decât media și să frecventăm fără pauze așa mari ca alții adunarea. Când facem astea credem că suntem niște credincioși excelenți, performanți, de care Dumnezeu ar trebui să fie mândru.

Am citit cu ceva timp în urmă o frază spusă de Ambrozie de Milan pe care nu am reținut-o bine, dar spunea ceva de genul: fiecare din noi ne recunoaștem o anumită stare de păcătoșenie, dar când altcineva ne acuza ne aducem toate argumentele să demonstrăm că nu este așa. Cu alte cuvinte, Biblia numește asta falsă evlavie, ne dăm evlavioși dar nu suntem. Vrem eticheta de „credincioși excelenți” dar nu am vrea să depunem efortul de a ne apropia de Dumnezeu cum o fac credincioșii setoși după El. Ni se pare că cei care renunță la toate pentru Hristos au fost cam fraieri și noi ne credem mai inteligenți de atât zicând „dacă se poate și altfel” de ce să facem asta. Devenim experți în a găsi scuze pentru a nu progresa. Experții au spus că omului îi trebuie cinci secunde pentru a găsi o scuză. Ne scuzăm cu păcătoșenia noastră și vrem să fim lăsați așa, să nu progresăm. Ne mulțumim că la adunare nu ne deranjează nimeni, ne cunosc toți și nu au curaj să ne deranjeze cu nimic și numim asta pace.

Pavel avea o dezamăgire imensă să le scrie celor din Corint „nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi.” Nu acceptăm discuții spirituale „adulte”, vrem mereu grija aia de bebeluș, ne place să fim aplaudați pentru tot ce facem, să ni se dea păpica bună dar să nu trebuiască să folosim cuțitul sau furculița, vrem direct în guriță și uneori mestecat chiar. Mai mult, ne mâniem repede dacă cineva nu ne respectă copilăria. Asta e definiția mediocrității în credință. Cununa mediocrității în credință e să avem daruri mai multe și mai scumpe decât „ceilalți copii”.

Sora Mediocritate e foarte dedicată. Nu lipsește aproape deloc de la biserică și este una din cele mai invitate persoane și la evanghelizări, dar tot nu se pocăiește. Nu știu dacă despre ea vorbește scrisoare trimisă celor din Lodicea „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot” dar se cam potrivește. Nu vreau să explorez azi această variantă deși e tentantă.

Mediocritatea ne face să devenim niște bisericoși excelenți, dar niște credincioși imaturi și infantili. Lăsăm cu bucurie povara creșterii noastre spirituale „pe părinți” toată viața deși la un moment dat e normal să ne asumăm responsabilitatea. Noi vrem ca și la 30 și la 50 și la 70 de ani, să ne hrănească tot alții. Ne este greu „să performăm” spiritual deși, mulți dintre noi, în aria profesională suntem recunoscuți ca profesioniști buni. Pocăiții în general sunt buni în ceea ce fac dar la spiritualitate preferă să li se dea, să fie serviți, să stea, să se mulțumească doar cu diploma în mână deși ar putea face minuni prin credința lor.

Știți, Tozer avea mare dreptate când zicea că nici măcar nu ne mai gândim rugăciunile și cântările, le dăm drumul din gură să iasă mecanic, automat. El spunea că „În rugăciunile noastre private și în serviciul public Îi cerem lui Dumnezeu constant să facă unele lucruri pe care le-a făcut deja, fie unele pe care nu le poate face din pricina necredinței noastre. Noi îl rugăm să ne vorbească când El deja a vorbit și când El deja ne vorbește. Îi cerem să vină atunci când El este deja prezent și când așteaptă să Îl recunoaștem. Îl implorăm pe Duhul Sfânt să ne umple, când în tot acest timp, noi Îl împiedicăm să o facă prin îndoiala noastră.”

Doamne, te rog iartă-mă pentru că puteam să fiu la ora asta mai matur, mai responsabil, mai credincios, mai asemănător cu Hristos, dar am ales de multe ori comoditatea, suficiența și lenea. Te rog pune în mine responsabilitatea de a mă ocupa serios de creșterea mea spirituală și de antrenamentul necesar. Doamne, tu mă vrei matur, om lucrător împreună cu Tine, dar nu poți lua la muncă infantili care mai mult să dărâme decât să zidească, care mai mult să încurce decât să ajute, îndură-Te de mine te rog.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.