Cu mediocritatea la biserică

Mediocritatea este dacă ar fi „să credem dex-ul” ceva care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal. Este acea stare pe care dacă încercăm să o definim altfel ar însemna o mulțumire cu puțin în domenii în care este mult loc de evoluție.

Practic, un tâmplar mediocru este acel tâmplar care, deși poate depune efortul pentru a ști să facă minuni cu mâinile sale, el rămâne la stadiul de a face scăunele de stat la poartă, să ascută „țăruși” pentru înfipt lângă roșii și să mai facă din când în când reparații la diferite mobile care stau să pice. În același timp, un tâmplar excelent, acceptă provocări mai mari, cum ar fi executarea unui mobilier după o fotografie, gândirea și executarea unor elemente inovative și pentru asta e dispus să depună efort și să „își bată capul”.

Citește mai mult

Bunule Dumnezeu…

În viața noastră de oameni, una din formele de a intra în grațiile cuiva, de la care vrem să obținem ceva, este să începem discursul cu o apreciere a acelei persoane. Cu cât persoana ne este mai străină, cu atât acea apreciere sau pe românește „perierea” persoanei e mai falsă și mai evidentă. Când avem de obținut ceva de la un cunoscut, îl cunoaștem mai bine și reușim să o ambalăm mai frumos. Când nu ne este așa apropiată persoana, reușim cu brio, să o facem lată, pentru că o dăm pe chestii generaliste și simpliste. Lucrurile se complică rău de tot, dacă ceea ce vrem să cerem e un aspect greu, complicat sau dacă am greșit față de acea persoană. Atunci, la grabă mare și nevoie mare, ajungem să o facem pe proștii în stil barbar.

Citește mai mult

Cum a putut face asta?

Două persoane discută. Una are o faţă „aproape stupefiată” cealaltă e uimită. Întrebarea care s-a auzit este: „Cum a putut face asta chiar el?”. Atât am auzit în acea discuţie dar în mintea mea imediat au venit amintiri şi cu alte întrebări „din gamă” auzite sau rostite de de mine, cum ar fi: „Îţi vine să crezi că cutare…..?” sau „Ai auzit ce a făcut cutare, îţi spun ca să te rogi pentru el/ea” sau „Uite unde a lovit Satan, îl ştii pe…?” sau „cum poate să cânte când uite ce a făcut?” şi mai sunt şi altele.

Toate aceste întrebări şi nu numai, aparent arată o părere de rău faţă de căderea cuiva, arată pe un evlavios care aparent se roagă sau îl compătimeşte pe aproapele său căzut, arată un om „căruia îi pasă de…” aparent este evlavie, dar la o analiză mai spre interior lucrurile se schimbă.

Este adevărat că păcatele nu sunt pardonabile, nu sunt scuzabile, ceea ce „celălalt” a făcut este într-adevăr o greşeală sau un păcat dar… cel care rosteşte asemenea întrebări, indiferent dacă sunt eu sau eşti tu, arată prin atitudinea sa, că nu este cu nimic mai bun decât înfăptuitorul acelui „oribil păcat”. Fie că e vorba de curvie, strigăt, înjurătură, furt, violenţă, necredinţă, alcool sau de evlavia falsă vorbim tot despre păcate. În primă instanţă eu, care aduc la cunoştinţa altuia „senzaţionala cădere” a aproapelui, par evlavios, în profunzime doar îmi descopăr puţin din interiorul meu care seamănă destul de mult cu al celui care a păcătuit. Scriptura spune că „toţi au păcătuit”.

Citește mai mult

Concurs de egoisme

Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici un alt lucru care este al aproapelui tău. Deuteronom 5:21

Când eram copil gândeam ca un copil și acționam ca un copil dar întrebarea e: acum când sunt om mare, am lepădat ce era copilăresc? Când eram copil nu înțelegeam deloc ce înseamnă să poftești și mai ales nu înțelegeam câte valențe are pofta asta și cei din jurul meu mă condamnau pentru forma mea primitivă de egoism și poftire pe când ei se bucurau să folosească o formă rafinată de egoism și poftă îmbrăcate în falsă evlavie. Cu timpul am învățat bine de la dascălii mei și acum am capacitatea să fiu ca ei 🙁 .

Acum când sunt mare îmi dau seama că a pofti nevasta aproapelui nu înseamnă neapărat curvie în forma ei brută, a pofti casa aproapelui nu înseamnă un gând chinuitor despre cum să îi iei nefericitului casa, a pofti ogorul nu înseamnă să îi dai în cap ca să-ți rămână ție, a pofti robul, măgarul, lucrurile lui nu înseamnă neapărat a avea gânduri despre cum să i le furi, asa gândeam când eram copil. Acum însă realizez că de foarte multe ori am poftit și nici măcar nu am realizat că fac un păcat. De fiecare dată când am avut dorința de a fi puțin mai tare decât aproapele la vreunul din acele capitole m-am angajat într-o cursă a egoismelor și a poftirii.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.