Credem în Dumnezeu sau în părinți?

Una din cele mai mari provocări ale unui consilier este să aibă de a face cu convingeri greșite pe care persoana le-a căpătat din copilărie și care îi sabotează viața în prezent. Să ai de a face cu astfel de convingeri înseamnă multă muncă și de obicei nu se poate realiza o curățare decât parțială de ideile toxice care între timp au generat comportamente dăunătoare.

Prin credința în părinți nu mă refer doar la părinții biologici, ci la toate persoanele care au influențat valorile individului în perioada sa de formare, inclusiv la grupul religios din care face parte acea persoană. Părinte în acest articol înseamnă persoană sau grup care a pus tipare de gândire sau comportament în individ.

După cum probabil știți, noi suntem creați să ne adaptăm și adaptare înseamnă și crearea de tipare de gândire sau acțiune care ne permit să ne ușurăm activitatea decizională. Dacă facem de mai multe ori un lucru, acel lucru devine obicei. La nivel de gândire, dacă executăm o anumită logică de mai multe ori acea logică devine obicei. Dacă vorbim de partea biologică asta ajută foarte mult. Învățăm trasee, operații matematice, poezii, meserii plus alte abilități și teorii care ne ajută la trăirea unei vieți cât mai nestresate. Totuși, nu toate deprinderile noastre, nu toate șabloanele dezvoltate sunt constructive și benefice. De exemplu, dacă ne-a speriat un câine putem dezvolta frică de câini pe are să o păstrăm toată viața. Cunosc pe cineva care era să fie lovit de mașini de câteva ori din cauză că a sărit pur și simplu în stradă la auzul lătratului de câine. Aici mai putem adăuga obiceiuri nesănătoase privind alimentația, mersul, trezitul și culcatul și altele.

Când vorbim însă de tipare de gândire în ce privește psihicul lucrurile se complică mult iar dacă mai combinăm și cu spiritul e și mai greu de descurcat problema tiparelor. Tiparele de gândire pot ruina o viață sau o pot construi. Cine capătă o înțelegere a acestor tipare poate face aproape orice. De fapt, cele mai multe limite ale vieții sunt doar în mintea noastră. Sunt tipare pe care le-am primit ca atare de la părinții noștri sau pe care le-am dezvoltat ca urmare a unor condiții ale lor. Toată discuția se învârte în jurul mediului în care am crescut.

Mulți oameni pretind că sunt credincioși. Aproape toți își declară credința în Dumnezeu dar foarte puțini din ei cred cu adevărat în Dumnezeu și devin făpturi noi. Cei mai mulți din credincioși cred de fapt în doctrinele și șabloanele părinților lor de la care nu au curajul sau dispoziția să se abată. Nu este o credință a lor personală în existența și prezența lui Dumnezeu, ci o credință a cuiva care a trăit cu ceva vreme înaintea sa, de cele mai multe ori nu e nici măcar credința părinților lor biologici, ci a cuiva mai îndepărtat. Asta fac cei mau mulți oameni religioși indiferent de cultul din care fac parte. Deși neoprotestanții acuză oamenii din ortodoxie sau catolicism de „credința în tradiții” și ei se află în aceeași situație doar că sunt alte tradiții, tipare, stereotipuri.

Să încerci să gândești în afara cutiei religioase e o treabă grea și necesită sinceritate și efort. E tare ciudat să-ți pui întrebări împotriva tiparelor pe care deja ți le-ai asumat. E greu să gândești măcar o secundă critic despre „înaintașii credinței” e aproape un sacrilegiu să pui la îndoială teoriile emise de un „stâlp al credinței” de parcă acei oameni nu ar fi putut greși. Pe asta de fapt se bazează rezistența religiilor, pe neanalizarea informațiilor. Așa se face că sunt religii care numără imens de mulți membri au la origine oameni îndoielnici, imorali sau hedoniști cu acte în regulă.

Nu afirm că ceea ce credeți e greșit dar vă provoc la un efort mare. Încercați să răspundeți la întrebarea: Cred eu în Dumnezeu sau cred ce cred părinții mei? Apoi completăm: Credința părinților mai este bună? A fost o credință a lor în Dumnezeu sau le-a fost impusă?

Nu toate credințele noastre privitoare la Dumnezeu sunt „credință” unele din convingerile noastre nu au fundament Biblic, altele sunt exagerări, altele sunt diminuări. Avem nevoie de o credință personală în Dumnezeu care vine doar din relația noastră cu El. Avem nevoie ca El să fie în noi ca să putem umbla noi cu El. Asta ne dă anxietate și teamă, faptul că nu îl cunoaștem direct ci cunoaștem și credem într-un Dumnezeu al altcuiva, care poate fi Dumnezeul bun dar necunoscut de noi.

Tema asta este vastă și îmi propun să mai scriu, mai ales pentru faptul că eu însumi sunt în procesul descotorosirii de tipare nesănătoase și de construirea de tipare noi pe care Dumnezeu le construiește. Întreaga mea viață religioasă fusese construită pe tipare eronate deși principiile erau corecte, care îmi acordau mie însumi puterea de a trăi sfânt, tipare care m-au dus la eșec lamentabil și care m-au dus la prăbușire. Acum știu sigur că am credință în Dumnezeu și am credință în Hristos Isus Fiul Său, e credința pusă în mine de El nu de părinții mei. Dar tiparele vechi nu sunt ușor de destructurat și implică durere, renunțare, zdrobire. E greu să accepți că ani de zile ai crezut și ai acționat greșit. E greu să recunoști eșecul dar asta aduce eliberare. Tu în care Dumnezeu crezi?

Ioan 20:31 Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.