De toate

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii ii erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

Întreaga familie manca împreună la masă, însa mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mana după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masţ. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…

Citește mai mult

Am găsit printre drafturile mele această povestire. Nu îi ştiu autorul dar trebuie citită.

De mic copil îmi pierdusem părinţii şi am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nicio zi nu aduse vreo schimbare, şi în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Iisus. Asta era totul.Dulciuri, jucării şi portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie şi ascultare. Aceste portocale de Crăciun întrupau dorinţa unui întreg an.

Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârşitul lumii. În timp ce alţi băieţi treceau pe la directorul orfelinatului şi primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colţ al încăperii şi să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat.După împărţirea portocalelor, ceilalţi băieţi puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor şi să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam şi nu mai voiam să trăiesc.

Citește mai mult

Ştiam eu că joia nu mi-e cea mai reuşita zi din săptămână ba dimpotrivă, dar astăzi am primit confirmarea,  de parcă mai era nevoie.

Plecat de acasă cu bicla spre serviciu, nu ploua dar era închis de ploaie. După ceva vreme începe o „mocănească” mică şi îndesată. Nu-i nimic, zic eu, doar îţi place ploaia, dar dacă ar fi fost doar atât…. Maşinile care treceau pe lângă mine, parcă mergeau mai tare ca niciodată, sau mi se părea mie? În fine, dacă maşinile merg tare şi tu eşti cu bicicleta… te cam stropesc. Rectific, te stropesc  tare, te fac „fleaşcă” dar omul hotărât e hotărât şi dă-i pedale cu forţă şi voioşie, numa că bicicleta parcă se făcea tot mai grea şi era tot mai greu de urcat dealul, pantalonii se lipeau de picioare şi mă încurcau, apa picura de pe şapcă şi nu vedeam bine şi din stânga ploaie de apă de sub roţile maşinilor mai tare ca de sus.

Citește mai mult