„Cei ce se încred în Domnul Sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.” Asta spune unul din scriitorii de psalmi, încercând să vorbească despre siguranța pe care o dă încrederea în Dumnezeu. Când privesc la astfel de afirmații, realizez că încă nu mi-am pus încrederea în totalitate în Dumnezeu și că a îți pune încrederea în Dumnezeu nu e un lucru simplu și ușor. E o alegere pe care o faci în fiecare secundă a vieții. Mereu poți să te încrezi în El sau să te încrezi în altceva, sau să nu te încrezi în nimic.
Serii
Efectele încrederii în Dumnezeu – Protecția
Continuăm seria noastră de meditări la efectele încrederii în Dumnezeu și abordăm astăzi binecuvântarea protecției pentru cei ce se încred în El.
Una din marile frici și reocupări ale oamenilor este aceea pentru ocrotire și protecție. Fiecare din noi vrea să își ducă viața într-un mod liniștit și pașnic, în casa lui, să poată să lucreze și să trăiască fără frica și stresul că viața îi este pusă în pericol. În acest sens cu timpul s-a înființat poliția, apoi armata, sau dacă privesc realist cred că ordinea e inversă, dar nu contează în acest context. Oamenii au simțit nevoia ca un organism, un sistem, să „le păzească spatele” în timp ce ei erau preocupați cu munca.
Efectele încrederii în Dumnezeu – Izvoarele
Dacă ar fi să vorbim cu marea majoritate a românilor, am observa cu lejeritate că mulți dintre ei se plâng de greutatea vieții, de taxe, de cât de mult trebuie să muncească, de lipsurile pe care le au, de bolile din palmares și de efectele diferitelor vicii din viața lor. Pe cei mai mulți i-am putea găsi cu GPS-ul vieții dereglat, crezând că sunt nenorociți, când de fapt au tot ce le este necesar pentru a trăi, dar am putea găsi și mulți oameni în situații jalnice, aflați într-o vale a plângerii. Ciudățenia este că, oamenii cu adevărat în nevoie vor fi acoperiți de țipetele celor care doar au GPS-ul vieții dereglat, așa că, resursele de care cei dintâi au nevoie nu vor ajunge la ei, pentru că nu sunt tot așa de vocali.
Vindecarea de gârbovie
Ultimele postări pe acest blog au foste despre gârbovie. Formele descoperite în urma analizei au fost: gârbovia fizică, gârbovia religioasă și gârbovie spirituală. Toate fiind caracterizate la modul sumar de neputință, de o stare anormală în care „pacientul” nu se mai poate folosi eficient de trupul său, fie că vorbim de cel fizic fie că vorbim de psihic sau spiritual. Așadar, gârbovie e acel „duh de neputință” despre care spune însuși Mântuitorul. Astăzi încerc să scriu despre soluțiile care s-ar putea ivi pentru prevenire sau tratament.
Gârbovia spirituală
„Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Le scrie Pavel celor din Corint, definind prin asta gârbovia spirituală. O definire mai bună nu am găsit. Dacă pentru celelalte gârboviri, fizică sau religioasă, mai putem împărți vina cu careva, deși e riscant. Pentru gârbovia spirituală, chiar nu putem „să dăm cu vina” pe careva. E doar a noastră.
Conform acestei definiri, gârbovia spirituală este neputința de a crede în viața eternă și în ce Dumnezeu a anunțat prin Scripturi că va fi după moarte. E acea stare, în care oamenii sunt credincioși până la un punct, până la o limită. Dacă le vorbești de ce e „dincolo” deja îi pierzi. Unii îți spun direct în faţă: „Da ce? A venit careva de acolo?” sau „Aici se termină totul domnule, în pământ.” Alții, se feresc să spună ceva, îți dai seama de gârbovia lor doar din alte discuții. În această categorie se află mulți „pocăiți”. De gura celorlalți spun, cântă, discută, dar dacă îi iei serios la discuții, nu cred că va fi o viață după moarte, nu cred că Dumnezeu are puterea pe care pretinde că o are. Nu au acea credință despre care se scrie evreilor: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”
Gârbovia religioasă – Scurtă radiografie
Zic scurtă, pentru că nu va putea nimeni să înțeleagă vreodată deplin fenomenul gârboviei religioase și nu pentru că nu s-ar putea radiografia, ci pentru că durează foarte mult și nu contribuie cu nimic la o mai bună tratare a ei. La gârbovia religioasă e nevoie doar de un diagnostic simplu, fără anestezie, deși e extrem de dureros de dat o asemenea veste, după care e nevoie de tratament, dacă omul vrea să creadă că are boala.
Cel mai bun exemplu în acest sens este poporul Israel, și cea mai bună perioadă te timp a vizibilității, cea mai bună postură de radiografiere e perioada în care Mântuitorul a venit pe pământ. „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit” sau „locuitorii din Ierusalim şi mai marii lor n-au cunoscut pe Isus; şi prin faptul că L-au osândit, au împlinit cuvintele proorocilor, care se citesc în fiecare Sabat.”
Gârbovia – duh de neputință
Pasajul din Evanghelia după Luca, în care Mântuitorul vindecă o femeie gârbovă de suferința ei, mi-a trecut de multe ori prin fața ochilor, l-am citit și l-am luat ca pe „o simplă minune”, însă acum îmi vorbește într-un mod deosebit. E un pasaj care are de a face cu mine și cu tine, creștinii din acest veac, care ne dorim mai multă putere spirituală, ne dorim să găsim în Dumnezeu puterea și suficiența vieții și de multe ori nu reușim să ne conectăm eficient cu El, deși El este neschimbabil și metoda de conectare cu El nu ne este străină.
Pe când predica în sinagogă a văzut femeie gârbovă și o dezleagă de neputința ei. Gârbovia, mai mult decât orice, este o dovadă a neputinței fizice. O dovadă a limitării, a îngustimii, a șablonării, a repetitivității. Gârbovia este afecțiunea care îți oprește tentativele de vizare, de alergare, de mişcare și te încuie în celebrele remarci sau expresii: „asta e crucea mea” sau ”ăsta sunt eu” sau „eu nu sunt bun de nimic” sau „pe mine nimeni nu mă iubește” sau „eu sunt uitat de Dumnezeu” și altele.