De obicei ascult cu mare atenție rugăciunile oamenilor din biserică și mai mult decât atât în conversații dau o mare importanță vorbelor și mesajelor care îmi sunt transmise. Una din dilemele de ani de zile născută din aceste acțiuni de ascultare și receptare atentă este cea privitoare le falsa vinovăție și falsa rușine pe care oamenii „credincioși” le reclamă adesea.
Chiar zilele trecute am provocat la discuție o persoană pentru a înțelege de ce de câțiva ani de când ne întâlnim la biserică tot cere iertare pentru „păcatele din tinerețe” și continuă mereu să aibă o doză generoasă din rugăciune concentrată pe asta. Am rămas surprins să observ că „păcatele din tinerețe” îi stârneau pe chip un zâmbet de satisfacție și o plăcere imensă de a le povesti și am concluzionat că dincolo de cuvinte persoana respectivă avea o plăcere în a își aduce aminte de acele vremuri dar „dădea Cezarului ce e al Cezarului”. „Chiar dacă mi-a plăcut, tot trebuie să-mi cer iertare.”
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.