Când purtăm o mască, când ne ascundem de oameni, când fugim de ceilalţi sau de Dumnezeu, de fapt căutăm să ne ascundem de noi. În realitate, fuga şi ascunderea de alţii, de puţine ori e întemeiată. De puţine ori, ceilalţi, au capacitatea să ne facă rău, atât de rău încât să ne ascundem. În realitate e o ascundere de noi înşine. Discuţiile sensibile, criticile, ironiile altora ne expun şi ne vedem cum suntem în realitate, iar dacă nu ne place ce descoperim, vom căuta ca pe viitor să ne ascundem. Pe măsură ce ne cunoaştem tot mai bine şi ne împăcăm cu noi, nu mai simţim nevoia de ascundere.
Omul modern, trăieşte un paradox, beneficiază de rezultatele cercetărilor extraordinare în ceea ce priveşte psihologia şi sociologia, însă în loc să se cunoască tot mai bine şi să se împace cu el, parcă e speriat de ce descoperă şi fuge tot mai tare de el însuşi. La fel cum telefonia mobilă a fost creată pentru a înlesni contactul unii cu ceilalţi, dar acum, când avem minute nelimitate, sunăm mai puţin ca atunci când eram limitaţi.
Înainte omul era capabil să stea doar el cu el. Mergea la sapă, la pădure, în gospodărie, fără nici un „device” electronic. Nu îi cânta radioul sau televizorul non-stop în urechi. Avea timp să gândească, să se întâlnească cu el. Astăzi îl apucă depresia, dacă nu are vreun însoţitor electronic. Totul din dorinţa, de a nu rămâne el cu el însuşi. Se teme de el într-un fel. Îţi recomand un exerciţiu simplu ca să mă înţelegi. Încearcă să te uiţi în ochii tăi folosind o oglindă, măcar două minute şi fără să fie vreun radio sau televizor pornit în cameră. Doar tu cu tine în linişte. Cei mai mulţi vă veţi simţi tulburaţi.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
