După una din lucrările Domnului Isus, ucenicii sunt cuprinși de frământare: Noi de ce nu am putut face asta? Această întrebare le-a măcinat mintea și nu le-a dat pace până nu au aflat un răspuns. Răspunsul primit a fost acel verset cunoscut de toți: „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”
Multă vreme am visat, la o așa credință de mare, vă spun sincer. Și în visarea asta eram măcar puțin ”erou”, măcar din când în când, mai mutam câte un munte pe ici pe colo, ca să îmi vadă oamenii credința și să vadă ”beneficiile credinței în Dumnezeu”, deci, să Îl fac atractiv pe Dumnezeu. În visările mele infantile despre marile credințe, făceam minuni, opream războaie, incendii, inundații, eradicam boli, mutam Pământul ca să fie cald și la ăia de e gheață mai tot timpul, îi pocăiam pe toți cu puterea credinței mele. Hmmmm… hai că pentru astea trebuia credință cât un grăunte de muștar, deci mare, dar măcar să vindec câte un om în stare critică pe zi, poate nu ar trebui atât de multă, măcar să construiesc dintr-o vorbă, casă unui sărac sau să intervin în situații limită mărunte, nu globale. Cam așa gândeam ”când eram un copil”.