Lună: septembrie 2013

Vedetele din noi

de

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Romani 12:2

Era dimineaţă, eram pe peronul gării din Mediaş, peronul „mustea” de elevi care mergeau la şcoala din Târnava. Unii îi mai spun şi „academia din Proştea”. Multe fete şi mulţi băieţi care aşteptau trenul şi conversau în acelaşi timp. Despre conversaţii poate altă dată dar mi-a atras atenţia felul lor de a se purta. Băieţii se puteau toţi încadra la categoria „şmecheraşi” iar fetele la categoria vedete TV. Machiaje aproape la perfecţiune, tocuri din alea de se poartă doar pe sticlă, accesorii şi poşetuţe imitaţie de branduri importante, gesturile toate copiate de la vedetele preferate, părul vopsit de la 16 ani şi desigur, aere de vedete. Caiete sau cărţi nu aveau cum încăpea în minusculele poşete, acolo nu era loc decât pentru telefonul cu un hectar de ecran şi poate un pachet de batistuţe.

De la imaginea asta am rămas toată ziua cu gândul la cât de mult ne influenţează televiziunea viaţa în rău. Acolo pe peron erau nişte copii care şi-au cam ratat startul în viaţă, nu mă refer la toţi ci la majoritatea dintre ei, dar per ansamblu situaţia e mult mai dramatică. Uitatul la TV nu se împacă nici cu munca nici cu învăţatul. Modelele de la TV nu inspiră nici dorinţă de afirmare prin performanţă, nici poftă de muncă. Privitul la TV paralizează şi cel mai mic vlăstar de creativitate, dorinţă de învăţare sau de muncă şi în acelaşi timp deformează pentru totdeauna vieţile celor ce îi acordă timp.

Citește mai mult

Cât valorezi pentru alţii?

de

Acum aproape un an am avut un schimb de mesaje cu o femeie care se gândea mereu la suicid şi nu vedea nici o altă şansă pentru viaţa ei. Deşi avea sănătate, loc de muncă, locuinţă şi cam tot ce îi trebuia din punct de vedere material ea cocheta foarte mult cu ideea suicidului pentru că nu se simţea importantă pentru cei din jur. Avea 45 de ani şi nu era căsătorită şi asta o afecta extraordinar de mult. Pentru ea, totul părea gri sau negru, nimic nu mai avea sens din cauză că nu găsise un partener pentru căsătorie. Singura „scăpare” pe care o vedea din situaţia asta era să-şi ia zilele.

Poate veţi zice că e moft să ai de toate şi din cauză că nu eşti căsătorit să vrei să mori, dar să ştiţi că situaţia e dramatică pentru astfel de oameni, pentru că una din marile nevoi fundamentale ale noastre ale oamenilor este nevoia de semnificaţie. Oamenii care nu sunt importanţi pentru nimeni, nu mai sunt atraşi de viaţă, nu le mai place, toate lucrurile devin fără sens. Vă redau cu acordul acestei persoane câteva propoziţii concludente: „Ce folos să vii cu salariul acasă în fiecare lună şi să nu ai un copil al tău căruia să-i duci o jucărie sau o bomboană? Ce folos să ai casa frumoasă, dacă nu ai o persoană iubită căreia să-i serveşti un ceai? Ce folos să ai de toate, când casa ţi-e goală şi rece în fiecare seară, când nimeni nu te strânge în braţe, când nimeni nu te sărută? Ai habar ce înseamnă să vezi la 45 de ani cupluri fericite de sărbători? Ai habar ce înseamnă să ai bani de cadouri şi să trebuiască să le oferi străinilor pe toate? Ai habar ce înseamnă să-ţi fie frig noaptea şi să nu ai de cine te lipi? Ştii ce înseamnă să-ţi doreşti să fii mamă şi să realizezi că niciodată nu vei fi? Te apucă o disperare soră cu moartea. Nu-ţi mai doreşti să trăieşti şi uneori urăşti că te-ai născut.”

Citește mai mult

De ce să nu te uiţi la TV

de

Zilele acestea. evenimentele din ţară, m-au făcut să-mi întăresc adversitatea faţă de trusturile mediatice şi de ce nu faţă de uitatul la TV. Evenimentele din ultima vreme mi-au confirmat, dacă mai era nevoie, că televiziunea nu este deloc mijloc de informare ci de formare şi de cele mai multe ori formează prin dezinformare sau prin prezentarea minciunii ca adevăr.

De altfel televiziunile sunt deţinute de oameni măcar dubioşi, unii dintre ei foşti „tari” în sistemul comunist, alţii „contestabili” în multe privinţe. Dacă privim în România. trusturile de presă nu sunt multe dar au multe posturi, adică omul crede că mută pe un alt post dar tot la ei ajunge.

Ceea ce s-a întâmplat acum cu protestele privitoare la Roşia Montană şi cu cele privitoare la câinii maidanezi, mi-a confirmat încă odată, ducă mai era nevoie, că suntem „la mâna lor” a celor care fac sistemul. Nicăieri nu putem merge fără ei. Aparent nişte oameni s-au întâlnit să protesteze faţă de Roşia Montană, ceea ce e lăudabil, oamenii aceia au crezut în reuşita lor şi de aceea au venit. Printre ei însă nişte ONG-uri lucrau să îi mobilizeze, să îi îndemne şi de ce nu, dacă e cu noi e de bine. Doar că aceste ONG-uri ghici, erau sponsorizate de aceiaşi oameni care deţin firma ce vrea să facă minerit la Roşia Montană. Cu alte cuvinte tot ce mişcă e ştiut şi influenţat de ei.

Citește mai mult

A început şcoala

de

Îmi vine în minte expresia lui Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt dar eu…” am fost la deschiderea anului şcolar la Timotei şi mi-am dat seama că am îmbătrânit „comunist”. Mi-au revenit în minte momentele în care stăteam încolonaţi la distanţa de un braţ faţă de cel din faţă, pe clase, la intrarea în şcoală, cântam imnul, pe vremea aia „Trei culori” după care, pe clase intram pe rând în şcoală. Era un fel de disciplină militară. Cânt îţi stătea directoarea în faţă din respect aproape îngheţai, cântam imnul odată cu profesorul din faţa noastră şi puţini erau cei care nu îl ştiau.

Am prins ulterior şi puţin din vremurile actuale în care intra care şi cum venea, imnul se cânta mai rar iar ordinea şi disciplina nu mai erau aşa de cerute dar ce am văzut ieri tot m-a surprins.

Curtea şcolii plină, sute de copii şi părinţi şi un zumzet infernal. Camere de filmat si aparate de fotografiat cât la nunta vedetelor, cam o tonă de flori şi multe multe emoţii. Când a început doamna director să vorbească la microfon mă aşteptam să se diminueze şi să dispară zgomotul dar nu s-a întâmplat asta. Părinţii şi copiii îşi vedeau fiecare de discuţiile lor  mai departe. Nici apelurile la linişte nu au rezolvat nimic. Mă gândeam cât de penibil trebuie să te simţi să vorbeşti unei mulţimi de oameni şi aceştia pur şi simplu să te ignore.

Citește mai mult

Partea frumoasă

de

De-a lungul timpului multe persoane am cunoscut dar şi mai multe am întâlnit. Unele din aceste persoane au fost prietenoase şi mi-au făcut o impresie bună, altele însă, au foste etichetate de mine ca fiind „rele” pentru că fie erau foarte închise, fie aveau severitate şi împietrire pe chip sau îmi făcuseră ceva rău, neplăcut. Totuşi în privinţa multor oameni m-am înşelat judecând după aparenţe.

Oamenii cu care ne întâlnim sunt etichetaţi de noi în buni sau răi după ceea ce există în viaţa noastră de până la momentul întâlnirii. Dacă de exemplu persoana seamănă cu cineva care ne este antipatic vom proiecta şi spre acea persoană antipatia pe care o avem pentru cel cunoscut trecând într-o relaţie defensivă sau chiar în una de apărare. Dacă acea persoană seamănă cu cineva care ne este drag va beneficia de un plus de încredere şi de valoare din partea noastră.

Orice om are partea sa frumoasă, iar dacă unii nu o văd, nu înseamnă că nu există.

Îmi amintesc despre o povestire cu tâlc: Un om şedea pe prispa casei sale la intrarea în sat când un călător tânăr se opreşte în dreptul lui şi îl întreabă: – Bade, cum sunt oamenii pe aici prin satul acesta, buni sau răi? Eu vreau să mă mul într-un sat cu oameni buni. La care omul după un moment de cugetare îi răspunde: – Dar cei din satul din care vii cum erau? – Păi acolo erau oameni răi, invidioşi, avari, lacomi şi fără dragoste. De aia vreau să mă mut. Atunci localnicul i-a răspuns: – Apoi aşa vor fi şi pe aici dragul meu.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.