Când a venit la consiliere, Daniela era cu ochii roşii şi faţa umflată de plâns. Băiatul care promisese că ea este unica femeie din lume pe care o va iubi, a găsit o altă femeie unică şi a şters cu buretele relaţia lor de 3 ani de până atunci. Daniela plângea întruna de 2 săptămâni şi cei din familie erau îngrijoraţi tare. Mulţi clienţi au plâns în cabinetul de consiliere dar ca fata asta niciunul, pur şi simplu nu se putea opri. Drama ei era aşa de intensă încât nu mai putea emite judecăţi, nu te puteai înţelege cu ea. Tot, absolut tot din fiinţa ei era legat de „prietenul ei” şi nu aveai cum să atingi ceva şi să nu fie rană acolo. În astfel de cazuri, consilierul tace şi lasă omul să se descarce încercând să empatizezi cât mai vizibil dar fiind atent să nu amplifice dramatismul situaţiei.
După a doua şedinţă am aflat cea mai mare întrebare a Danielei „Ce o să fac eu fără Vlad?” şi legat de ea celelalte inevitabile: „Cu ce am greşit?”, „De ce mă bate aşa de tare Dumnezeu?”, „Când se va termina suferinţa?” etc. Daniela îşi plângea de milă în hohote şi asta nu era prefăcătorie sau teatru ci o suferinţă reală. În minte îmi persista un citat interesant, dar cum să îl spui în asemenea momente: „Suferă oamenii pe front. Suferă în închisori şi în lagăre. Suferă de foame. Suferinţa din amor e un lux. Cella Serghi”
Dragii mei, viaţa asta e prin definiţie un timp în care suferim mult. Uneori suferinţele sunt din cauza noastră, din cauza deciziilor, faptelor sau atitudinilor noastre iar alteori suferim fără să avem vreo vină. Suferinţa e ceea ce omul a ales când a decis să nu asculte de Dumnezeu. Să te aştepţi să treci prin viaţă fără suferinţă este o „fantezie”. Să speri că vei suferi mult mai puţin decât ceilalţi fără să faci nimic pentru a preveni e iar utopic. Viaţa îşi are „doza” ei de suferinţă şi suferinţa este o realitate. Unii au suferinţe fizice, boli, accidente, handicapuri, alţii suferă în relaţii, pe alţii îi vedem suferind din cauză că mintea lor nu poate accepta realitatea care ne înconjoară şi oricum am întoarce viaţa are suferinţă pe toate părţile.
Ce putem face cu suferinţa dacă ea tot există? Iată câteva atitudini posibile:
Să fugi de suferinţă. Da, există oameni care fug de suferinţă de le scapără picioarele. E adevărat că toţi o evităm, dar unii pur şi simplu gonesc prin viaţă sperând că suferinţa nu îi va atinge. Baiul e că şi suferinţa goneşte tare şi când te ajunge… Ştiţi, când eram copii, ne mai puneam piedică unul altuia, dacă mergeam doar nu ne loveam prea tare dar dacă eram în mare viteză şi cineva ne împiedica… rănile erau mult mai mari. Cam aşa e şi cu suferinţa, fugim noi de ea cât fugim dar la viteze mari suferinţa e pe măsură.
Să-ţi plângi de milă. Ei bine, cei din această categorie cum au parte de suferinţă, cred că s-a zis cu ei. Şi cel mai probabil fiecare din noi am trecut şi prin categoria celor care fug de suferinţă şi prin categoria celor care îşi plâng de milă. Există oameni care la suferinţă se văd cei mai suferinzi dintre pământeni, cei mai loviţi, cei mai nedreptăţiţi, cei mai atacaţi. Oamenii aceştia dramatizează şi văd lumea doar cu ochelarii suferinţei lor. Ei nu realizează că există suferinţe mai mari decât ale lor şi dacă le spui asta nu prea contează. Ei văd lumea catastrofic prin ochelarii incidentului sau situaţiei lor.
Realiştii. Da, o altă categorie este cea a oamenilor realişti. Ei ştiu că viaţa are doza ei de suferinţă. Ei ştiu că dacă nu există şi suferinţă nu poţi să te bucuri deplin de momentele liniştite ale vieţii. Aceşti oameni sunt prevăzători şi se aşteaptă ca viaţa lor să treacă din când în când şi prin văi adânci. În acest fel, deşi îi doare, deşi suferă, ei nu sunt „devastaţi” de suferinţă. Ei reuşesc să vadă viaţa în ansamblu şi nu prin ochelarii suferinţei lor de moment. Prin atitudinea lor, realiştii fugăresc suferinţa repede şi învaţă mult din întâlnirea cu ea. Ei ştiu că plânsul de milă e o fugă de responsabilitate şi aleg să evalueze viaţa realist şi acţionează pentru a ieşi din acea zonă în măsura în care se poate.
Suferinţa este una din constantele vieţii. Cine nu acceptă asta va trăi mult mai intens durerea suferinţei. Da, şi eu mi-am plâns uneori de milă, am dramatizat, m-am dat în ceasul morţii, m-am gândit la suicid, am considerat că viaţa e TOATĂ numai suferinţă. Acum însă văd că suferinţa în viaţa mea a fost doar în episoade. Acum văd că Ana, soţia mea avea dreptate când tot spunea „Lasă Teo că asta e doar pregătirea pentru suferinţe şi mai mari”. În viaţa aceasta toţi oamenii suferă. Unii trăiesc drame majore, alţii suferă de la începutul vieţii până la sfârşitul ei fără să aibă pauze şi atunci ce pot să spun eu? Ce atitudine să am?
Aş putea fugi de suferinţă… sau să îmi ling rănile şi să îmi plâng de milă… sau mai bine… aş putea să trăiesc bucurându-mă de tot ceea ce viaţa oferă, de tot ceea ce Dumnezeu a îngăduit în viaţa mea. Tu ce vei face cu episoadele de suferinţă? Cum te vei comporta? Ce decizii vei lua când vei trece prin vale?
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.