Îmi stă în minte scena în care, Domnul Isus, trebuie să răspundă la întrebarea privitoare la religii: unde trebuie să ne închinăm? Femeia era frământată. Cine avea dreptate? Care dintre religii sau curente? Iar El, Fiul lui Dumnezeu vine cu un răspuns, care putea lejer să supere ambele ”culte” religioase mari de atunci: ”Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”
De multe ori, de prea multe ori, suntem în stare să vărsăm și sânge în apărarea unei religii, suntem în stare să dușmănim, să urâm, să atacăm sau dimpotrivă, să muțim pentru apărarea mărcii, a brandului. De prea multe ori religia face victime în loc să vindece răni. De prea multe ori religia face război, în loc să facă pace, istoria ne confirmă asta, prezentul ne confirmă asta, viitorul ne va confirma cu vârf și îndesat asta.
La vremea în care Domnul Isus dădea acel răspuns femeii din Samaria, cele două religii nu erau prietene deloc, era chiar un dispreț mare al unora față de ceilalți, cu toate că erau din același neam, erau frați, erau vecini, credeau în același Dumnezeu. Frământarea femeii era justă. Ea era una din popor, nu era din clericii vreunei tabere, ea trebuia să execute ceea ce mai marii ei considerau bun, dar asta nu însemna că nu are frământări.
Sunt sigur că mulți oameni au frământări ca ale femeii din Samaria. Eu însumi am astfel de frământări și am cunoștințe cu aceste frământări. În mesajul Mântuitorului e ciudat că nu apare nimic de unirea celor două religii ”ca să fie bine”, ci apare un element nou: ” închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” Cu alte cuvinte se mută centrul de greutate de pe religia colectivă, pe credința și închinarea personală. Capătă o mare valoare persoana și nu este încurajată mergerea ”pe mâna religiei” în chestiuni ce țin de mântuirea sufletului.
Un alt exemplu al acestei situații este cel în care Daniel, apoi cei trei tineri sunt încercați în credința lor în robia din Babilon. Nu știu ce făceau ceilalți religioși evrei, cert este că erau mulți robi acolo din poporul evreu, dar ni se spune doar despre oamenii aceștia că se închinau lui Dumnezeu în continuare. Inițial am crezut că ni se spune doar despre ei, pentru că ei erau oarecum în casa împăratului, erau vizibili. Când se mută scena însă la marea închinare, unde toți oamenii trebuiau să se închine, și nu cred că evreii nu au fost aduși acolo, vedem că rămân în picioare doar ei. Cu alte cuvinte, religia lor cuprindea multe persoane, foarte multe dar credință personală puternică aveau doar ei. A fost un moment în care religia nu a contat deloc. Probabil s-au uitat și ei după vreun alt evreu, care să rămână în picioare odată cu ei, dar nu ni se relatează despre alții.
Vrem sau nu vrem, trăim zilele de pe urmă. O caracteristică a acestor vremuri este apostazia și aceasta prinde foarte bine și se răspândește prin religie. Este mai mult ca niciodată timpul credinței personale și al închinării personale. Este timpul în care credința noastră trebuie să nu aibă ca punct de greutate religia, oricare ar fi ea, ci relația personală cu Dumnezeu. E timpul în care fiecare trebuie să stea personal cu Scriptura în mână și cu genunchiul la pământ. Este timpul în care trebuie să ne luăm responsabilitatea vieții spirituale, nu să o dăm vreunei instituții fie ea și religioase. Este timpul în care, credința personală are prioritate zero, prima din capul listei.
Religia!?!?… este minunat dacă ai cu cine să te însoțești la drum. Este frumos să ai oameni care îți pot fi de ajutor și cărora să le poți fi de ajutor pe cale. Atâta vreme cât există varianta ca prin religie, să ai părtășie cu alți credincioși este bun lucrul acesta. Dacă religia însă devine o piedică în calea credinței personale în Isus Hristos ca Mântuitor, dacă religia e una care manipulează, forțează, deturnează, atunci e cazul să o rărești. Mai degrabă cred că e vremea grupurilor mici, de casă decât a mega-bisericilor. A fost un timp pentru mega-biserici dar acum nu mai este. Acum e timpul pentru relația din odăiță, e timpul pentru dedicare și credință personală.
Care este relația ta cu Dumnezeu? Pe ce se bazează ea? Cine se ocupă de viața ta spirituală? Cât timp aloci creșterii spirituale personale? Cum stai cu citirea Scripturii? Cât de mult te preocupă viața de dincolo? Ce te-ai face în cazul unei prigoane? Ce poți spune altor oameni despre Dumnezeu, în afară de invitarea la biserica ta? Iată câteva întrebări la care putem încerca să răspundem sincer. Răspunsurile ne vor ajuta să ne evaluăm credința personală.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.