”Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!”
Aseară eram pentru niște investigații la o clinică modernă din Sibiu. Totul era aranjat perfect acolo, de la cromatică, la spații generoase de așteptare, fotolii spațioase, liniște, curățenie și rafinament. Se vorbea politicos și personalul de la recepție era foarte amabil. Așteptam liniștit să ”îmi vină rândul”, când a intrat un cuplu, ”de la țară”, care a salutat cu un ”Bună seara!” clar și răspicat. A fost ca un cutremur, nimeni nu se aștepta acolo, în condițiile alea, ca cineva să dea binețe așa de ”sonor”. Domnișoara de la recepție a roșit cerându-și scuze fâstâcită, de parcă oamenii ar fi intrat în pielea goală. I-a convins să vorbească puțin mai încet, apoi pur și simplu i-a expediat, din cauză că nu se potriveau cu ambientul, asta am simțit.
La ieșire, doamna foarte hotărâtă: ”Vă doresc sănătate la toți. Niciunul din voi să nu plece de aici nevindecat. Să vă ajute bunul Dumnezeu pe toți. Vă doresc fericire.” Secretara de le recepție a roșit toată și număra pașii oamenilor spre ieșire. Când aceștia au lăsat în urmă masiva ușă de sticlă am văzut-o cum își relaxează trupul, ca după ce trecuse un mare pericol. Marele pericol de a fi normal. S-a uitat la toți cei ce așteptau, să citească dacă vreunul din noi nu a fost foarte deranjat de apariția misterioasă.
