Într-o discuție recentă cu oameni pe care ii respect mult, a fost atins și subiectul evanghelizării și mai ales al modului de a duce vestea bună celorlalți oameni. Discuţia a gravitat în jurul celor două modalități pe care le avem la dispoziție, respectiv vorbele și faptele. Trebuie să recunosc că am fost singurul de partea faptelor, ca metodă eficientă și pe termen lung de evanghelizare, dar discuția a fost benefică ”ambelor tabere”.
În realitate, evanghelizarea doar prin una din metode, e aproape imposibilă și nu este de preferat decât în condiții extreme. Să zicem că trenul gonește de la București spre Brașov și ai în față un om, față de care Dumnezeu ți-a deschis ”ușa de cuvânt”. Acolo nu ai timp de fapte, deși măcar gesturi tot au fost văzute de celălalt la tine. Este una din situațiile pe care eu le numesc extreme, alături de cazurile în care mergi la patul unui muribund sau ești invitat ca predicator la o evanghelizare.
Dacă o luăm după termenul folosit în Scriptură ”propovăduirea” la care sunt trimiși ucenicii Domnului Isus, are de a face cu verbalizarea unor concepte religioase, cu spunerea unei vești, cu transmiterea verbală. Așadar, cei mai mulți preferă să interpreteze așa termenul, pentru că e mai simplu. Nu? E mai simplu să vorbești evanghelia decât să o trăiești! Merge treaba asta dacă ieșim pe stradă într-un sat vecin, dacă ieșim pe stradă în oraș și nu ne cunoaște lumea. Dar ar putea fi un deserviciu adus evangheliei dacă facem acest mod de evanghelizare, în zone în care credincioșii trăiesc de ceva vreme și viața lor nu a fost o evanghelie.
