Viaţa mea arată că sunt al Domnului?

Cu cât meditez mai mult la această expresie, care ar trebui să indice asupra proprietarului meu, cu atât realizez cât de dificil e să fie reală. E dificil să treacă de la declarații, la realitate. Trecerea la realitatea existențială, a acestei declarații, se va reflecta în fiecare minut al vieții mele, în fiecare minut de viață, nu în fiecare minut de mers la biserică. A fi al Domnului, trebuie să treacă de nivelul declarativ, pentru a avea vreun efect.

Poate unii din voi, ca și mine, v-ați simțit ofensați ieri de scrierea mea. Poate ați ripostat în mintea voastră cu tot felul de scuze: Că e greu, că nu ştiu cum e fără pâine pe masă, că vorbesc din invidie față de cei ce au averi, că am ceva cu religia și câte și mai câte. Da, e dureros să afli că e posibil ca ceea ce faci, să denote altceva decât ceea ce pretinzi. Ei însumi am pățit-o. E de nesuportat să îți spună cineva că e posibil să te închini banului, sau unui sistem religios, sau ție, în timp ce tu pretinzi că te închini Domnului.

Domnul Isus, rostește următoarele cuvinte surprinse de ucenicul său Matei: ”Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Oare ce înseamnă ”face voia Tatălui Meu”? Oare a face voia, nu se referă la o trăire permanentă? Și dacă e trăire permanentă, de ce e așa de mare diferență între eu, cel de duminica și eu, cel de peste săptămână? Oare ”a face voia Tatălui” nu înseamnă chiar ”a face”? Și atunci… cât din viața mea ”fac” voia Tatălui?

Citește mai mult

Sunt al Domnului sau ….

Știu că intru pe un teritoriu sensibil, dar se pare că mi-am făcut un obicei din a supăra oamenii înrădăcinați în anumite practici necercetate, ci doar aplicate, pe baza argumentului ”așa au făcut strămoșii”. Nu am intenția de a atinge pe cineva în mod special, dar mi-am propus, după cum vă spuneam, să citesc Scriptura fără ochelarii religiei, în măsura în care se poate. Această scriere face parte dintr-o asemenea abordare. Așadar:

Se transmite adesea mesajul, de diferiți oameni că ei sunt ai Domnului. Avem și cântări în care declarăm: ”Eu sunt al Tău, din Cuvânt o știu” și alte multe cântări cu mesaje asemănătoare. Mai mult predicăm sau ni se predică, apartenența noastră totală lui Dumnezeu și asta ne face să ne simțim bine. Cine nu s-ar simți bine, știind că este numit prietenul Domnului, robul Domnului, fiul Domnului. E un titlu onorant, cel mai onorant și oricui i-ar place, dar oare este realitate sau nu?

Citește mai mult

Îmi place

Păcat că engleza mea nu e aşa bună încât să îmi permit să traduc materialul. Dar probabil mulţi din voi înţelegeţi. Merci Andrei Pătrâncă pentru sugestie.

Slujind pe Domnul precum Hristos

Orice faceti, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni. (Coloseni 3:23)

Da, slujirea lui Hristos înseamnă slujirea oamenilor. Domnul Isus Hristos spune: Ori de câte ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neânsemnati, frati ai Mei, MIE mi le-ati facut. (Matei 25:40). Cu alte cuvinte, orice slujire practică a oamenilor, ca pentru Domnul, e o slujire a lui Hristos. Indiferent că vorbim de slujirea unui frate de credință sau a unui străin de pe stradă. Condiția e să o facem ca pentru Domnul.

Vedeți, nu suntem limitați de religie, deși în trup e mai lesne de lucrat. Totuși, aria e mult mai mare. Oamenii care fac misiune merg în teritorii aride, neprietenoase la slujit. Unele slujiri sunt legate de biserică, altele nu sunt legate. De exemplu chemarea la păstorirea turmei, nu se poate exercita în afara unei biserici, pe când a da un pahar cu apă sau o bucată de pâine, a vizita un bolnav sau un pușcăriaș, nu prea au neapărat de a face cu biserica.

Citește mai mult

Slujirea lui Dumnezeu în limitele religiei

Săptămânile trecute am avut câteva dezbateri interesante despre ce însemnă a fi slujitor al lui Dumnezeu și care e legitimitatea unui astfel de slujitor. A trebuit să țin piept unor concepții larg răspândite și bine împământenite în mediile religioase și mi-a fost destul de greu să fac asta. Astăzi voi scrie puțin despre slujirea lui Dumnezeu și limitele dictate de religii.

Vrem sau nu vrem, religiile ne recunosc drept slujitori ai Domnului sau nu. Fie că în unele religii recunoașterea asta e o întreagă procesiune sau îl altele e doar o recunoaștere tacită, ea există. În unele slujiri ai nevoie de studii ca să fii validat, în altele ai nevoie doar de abilități, îl altele de daruri. În unele cazuri ți se cere să treci anumite teste, fie că sunt oficliale, obiective, fie că sunt neoficiale, subiective. Apoi mai este și situația în care unii sunt acceptați ca și slujitori, nu că ar fi vrednici, ci pentru că nu este altcineva mai bun să facă o anumită lucrare. Treaba cu slujirea lui Dumnezeu e adesea confundată cu slujirea unei biserici de o anumită confesiune.

Citește mai mult

Evanghelizarea – stil de viață

Uneori încercăm să adoptăm diferite stiluri vestimentare, diferite obiceiuri, moduri de a vorbi, maniere sau chiar accesorii, care să ne ajute să fim relevanți și semnificativi, acceptați și apreciați, în zona socială în care trăim. Ca oameni, una din marile noastre nevoi, pusă în noi de Dumnezeu, este nevoia de semnificație. Pentru a împlini această nevoie, se întâmplă adesea să adoptăm diferite stiluri de viață și numim asta adaptare.

De exemplu, eu am aproape 10 ani de când am venit în Mediaș. La început, trebuia doar să scot câteva vorbe, ca să își dea seama cei din jur că sunt moldovean. Accentul era clar unul moldovenesc. Cu timpul m-am adaptat. Doar puține persoane își mai pot da seama din felul meu de vorbire, că nu sunt 100% ardelean, ci sunt doar adoptat în Ardeal. E un exemplu mic, dar asta se întâmplă în multe sectoare ele vieții. Așa se pot întâmpla și rele și bune în viața noastră, pentru că dorința de a fi semnificativi e destul de mare.

Citește mai mult

Evanghelizarea – greutatea vorbelor trăite

Scriam ieri, că avem o problemă în a vesti evanghelia oamenilor din jurul nostru. Cu toată strădania și efortul organizatoric, cu toată dorința de a vedea bisericile pline și oameni ridicând mâna, se pare că undeva pierdem, avem o gaură mare în rezervorul eficienței. În fața acestei situații ne-am resemnat cumva zicând că ”e timpul de pe urmă” și oamenii nu mai vor să audă de Dumnezeu. Prin asta aproape ne-am luat adio de la lupta pentru suflete și sperăm ca păstorul sau comitetul, să fie mai inspirați decât noi.

Vorbele noastre ajung să cântărească așa de puțin pentru semenii noștri, de aceea încercăm să mai adăugăm ceva greutate, prin folosirea unor expresii alambicate, prin adăugarea greutății unor nume vestite în predicare sau cântare sau prin inventarea și exagerarea de evenimente sau intâmplări din viața noastră sau a altcuiva. Totul, pentru a obține acele puține ridicări de mâini la finalul unei predici transpirăcioase. Ne punem toată speranța și nădejdea în meșteșugirea predicatorului de a vorbi, pe fondul sensibilizării emoționale realizate de cântări și sperăm că ”nu am adus degeaba” pe acel cineva la biserică.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.