O să mă folosesc de o povestire a unei familii venite la consiliere pentru a ilustra mai bine gândurile din dimineața aceasta. Daniela avea 19 ani și se considera scundă, așa că purta cu succes tocuri foarte mari. Se părea că făcuse o artă din a se simți foarte natural în ele și nu avea nici o problemă cu ”răul de înălțime” cum spunea soră-sa. Cristina, avea 17, era tot așa de scundă, dar mult mai plinuță. Ea nu putea să își închipuie cum poartă soră-sa tocuri așa de mari, fără să ”amețească” pe ele. Totuși, la o ieșire, când a fost invitată de un băiat, ca să facă impresie, și-a înfipt în picioare pantofii sorei sale… ce a urmat… e amuzant, dar finalul e interesant. Purtând pantofii sorei sale, care îi erau puțin mari, care aveau tocuri ”amețitoare”, a ajuns înapoi de la întâlnire mai devreme, mai stresată, mai nervoasă, considerând întâlnirea un eșec și pe soră-sa o proastă, și hotărâtă să o pedepsească cumva pentru eșecul întâlnirii ei.
Pe fiecare din noi Dumnezeu ne-a creat într-un fel unic și din păcate, puțini din noi își trăiesc viața lor, cea pe care Dumnezeu le-a dat-o. Cei mai mulți, dorim o viață ”mai bună” decât cea pe care o avem și când spun mai bună, mă refer de regulă la diferențe mari, dintre ceea ce suntem și ceea ce vrem a fi. Să nu credeți că nu susțin dorința de progres, de evoluție, nu la asta mă refer. Mă refer în mod special la construirea vieții noastre pe altă măsură decât avem noi.