Aruncați-mă în mare

Un grup de oameni, nu prea mare, planificau o călătorie cu corabia pe mare. Făcuseră asta de multe ori și nu putea probleme deosebite pentru că aveau experiență în astfel de călătorii. Aveau cu ei și câțiva pasageri pe care trebuiau să îi transporte, dar și ceva marfă. Până aici, nimic deosebit doar un ciudățel de om care a venit în ultima clipă și a plătit biletul ca să meargă la Tars. Nu avea de unde să bănuiască cârmaciul și nici echipajul, că unul din pasageri avea să îi omoare aproape.

După ce luptă cu valurile ciudate, stârnite dintr-o dată, după ce aruncă în mare sculele ca să ușureze corabia, se focalizează pe oameni. Nu se poate, unul din noi e vinovat de toată treaba asta. Asta era logica lor și se pare că nu era falsă. Un om, a atras asupra lor dezastrul datorită împotrivirii față de trimiterea lui Dumnezeu. Ei bine, oricât ai fi de ateu sau neînțelept sau nemilos, tot vrei să îți scapi viața. Și chiar dacă nu vrei să o scapi pe a ta, dar pui în balanță totuși să o scapi pe a celor mulți și aici Iona era scăparea pentru toți sau moartea la toți.

Aspectul bun este că Iona se trezește și spune: Aruncați-mă în mare și marea se va liniști față de voi. A știut din start că el e vinovat pentru starea aceea și totuși a coborât la loc liniștit și a adormit dus, dar se vede nevoit să recunoască și să se jertfească, dacă putem spune asta, pentru a îi scăpa pe acei oameni nevinovați.

Iona a știut că Dumnezeu îl urmărea și că avea treabă cu el. S-a simțit vizat, vinovat și responsabil. A realizat că doar ascultând de Dumnezeu poate scăpa pe oamenii pe care i-a pus în pericol. Nu știa ce se va întâmpla dacă va fi aruncat în mare, dar știa clar, că depărtându-se se va depărta și urgia de acea corabie pentru că îl viza pe el, pe robul Domnului. Mânia lui Dumnezeu era declanșată de un om care trebuia mai degrabă să aducă pace, pocăință, căire, întoarcere spre El. Totuși, din cauza urmării firii sale a adus dezastrul și soluția era să fie aruncat peste bord.

Întâmplarea asta mă cutremură. Un om al lui Dumnezeu și nu orice om, unul care vorbește direct cu Dumnezeu, un profet, să aducă dezastrul peste un grup de oameni. Dacă e să cuplez acest scenariu cu cel în care un viteaz al poporului Israel aduce moartea în poporul său, tot din neascultare de Dumnezeu și care prin asta cauzează înfrângerea rușinoasă a întregului popor situația devine chiar alarmantă.

Oare cât din situația actuală a lumii se datorează faptului că „oamenii lui Dumnezeu” sunt neascultători de El. Cred că nu mulți oameni mai au tăria să spună: „Căci știu că din vina mea vine peste voi această mare furtună”? Sigur, am fost învățați că noi suntem cei mai buni și că noi avem o relație specială cu Dumnezeu, dar foarte rar spre niciodată ni s-a spus că din cauza noastră poate veni mânia lui Dumnezeu peste oameni. Credem că nu avem impact, că nu avem responsabilitate. Ne tragem într-o parte de la responsabilitate dar am vrea „să ni se pună în cont” multe cazuri de „întoarceri”. Oare câți am avea curajul să spunem: E și din vina mea!

Adesea acuzăm oamenii că nu se pocăiesc dar mult prea adesea noi suntem vina. Să nu uităm că de-a lungul timpului, cele mai mari rătăciri ale oamenilor, de către liderii religioși au fost orchestrate. Să nu uităm că Scriptura ne arată des cum oamenii lui Dumnezeu au fost cauza pentru dezastre.

Mă uit în cartea lui Iona și am admirație pentru el. A avut curajul să spună: Eu sunt de vină! Și nu doar atât, a ales să moară ca să îi scape pe acei oameni. O vreme mă concentram pe cât de îndărătnic a fost Iona, acum însă văd cât de responsabil a fost când s-a trezit. Un curaj pe care noi nu îl avem și nici nu ne dă prin minte să facem ceea ce el a făcut, pentru că noi oricum vrem să dormim confortabil pe fundul corabiei. Dacă ne deranjează cineva să se plângă de furtună la spunem repede „pocăiți-vă că vine sfârșitul”.

Știu că nu mulți sunt de acord cu ceea ce am scris acum. Nu considerăm ca fiind responsabilitatea noastră. Nu credem că Dumnezeu poate interveni în actuala societate în bine sau rău „din cauza noastră”. Ne vedem undeva individual, foarte bine izolați de sfințenie și am prefera să nu ne tulbure careva cu astfel de scenarii. Să ne mai asumăm vreo parte din vină… nici gând. Dar dragii mei, să nu ne înșelăm, suntem lucrători împreună cu El și dacă treaba merge cum merge este din cauza noastră. Dar e mai lesne să ne plângem decât să acționăm. E mai ușor să ne rugăm decât să acționăm.

Iona mă pune pe gânduri azi a fost măcar bărbat s-a pocăit măcar în ultimul ceas. Oare câți dintre noi avem curajul să spunem: Aruncați-mă în mare și ea se va liniști. Câți avem curajul să fim „aruncați” exclusiv la voia lui Dumnezeu, în mâinile lui Dumnezeu 100% pentru a salva pe cei din corabie?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.