Prizonieri ai păcatului

După ce ieri am vorbit despre prizonieratul în propriul nostru trecut astăzi vreau să privesc la una din cauzele pentru care noi oamenii rămânem prizonieri ai păcatului chiar dacă Hristos ne-a răscumpărat. Nu mă hazardez să discutăm acum despre mântuire că se pierde sau nu, ci despre cum suntem păcăliţi să rămânem încă în păcat deşi am avea resursele şi puterea să scăpăm de el.

Dacă daţi”o filă înapoi” în jurnalul meu veţi găsi relatarea despre elefanţi unde scriam metoda prin care sunt ţinuţi prizonieri toată viaţa cu un lanţ mai mult simbolic pentru ei. Ei bine, cam tot aşa este orice păcat în viaţa noastră, un lanţ mai mult simbolic pe lângă puterea Sângelui lui Hristos care ne ţine legaţi şi nu ne lasă să experimentăm libertatea oferită de noul statut, acela de oameni eliberaţi.

Cu siguranţă fiecare din noi e născut în păcat. Scriptura ne spune că „toţi au păcătuit” şi că „nu este niciunul neprihănit”. Când Dumnezeu ne-a convins am căutat convinşi de Duhul Său eliberarea şi am găsit „oferta” extraordinară a lui Dumnezeu prin sângele Domnului Isus. Din acel moment noi ne-am născut din nou, pentru noi a început o viaţă nouă, o viaţă în care păcatul nu trebuia să mai aibă putere dar… păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne caută să ne ţină legaţi aşa că, din pruncia spirituală chiar, Satan caută „să ne lege de picior”. Atunci nu avem prea multă forţă spirituală şi nici nu „spunem Tatălui problema” aşa că ne trezim „priponiţi” de păcate la circul „circarului” suprem. Noi nu avem ce căuta acolo, nu suntem ai lui, suntem răscumpăraţi, suntem de alt neam dar ne ţine acolo mizând doar pe faptul că am fost „dresaţi bine” Uităm că el, circarul, nu mai are putere şi rămânem victime ale mentalităţii de neputincioşi.

Citește mai mult

Prizonieri în viaţa noastră

De când eram mic uram ca cineva să mă pişte şi mai ales uram ca cineva să îmi sucească mâna la spate. Când cineva mă pişca „scoteam flăcări şi pe nas şi pe urechi” iar dacă mă ţinea cu mâinile la spate mă agitam până mă apuca disperarea. Culmea e că aveam pe cineva din familie care „adora” să pişte şi să-ţi sucească mâinile la spate şi se amuza copios din asta. Ca să mă apăr de persoana aceasta şi acţiunile sale am gândit tot felul de metode de protecţie. Una era să port pantaloni groşi (că de picioare te pişca) şi alta era ca atunci când dădea o ţâră frigul eu deja să am o geacă de fâş ca să pot scăpa mai repede din strânsoare. Nu doar aceste metode le găsisem ci şi altele cum ar fi evitarea acelei persoane şi a tuturor ce îi semănau, discuţia de la distanţă sigură, comunicarea defensivă (căutam să nu ajungem cu discuţia unde era risc) şi multe altele.

Ulterior aceste metode de protecţie pe care le găsisem în copilărie au devenit adevărate ziduri. Nu mă mai apărau de acel pericol pentru că deja ieşisem din mediu, dar eu eram între acele ziduri de protecţie şi pe timp de pace pentru că cineva mă abuzase în felul acesta şi mi-am făcut anumite tipare. Asta m-a încurcat tare în viaţă. Asta m-a făcut să am mari probleme în relaţionarea cu fetele (persoana era o femeie) şi mai târziu cu soţia mea. Nu mă puteam apropia de fete de nici o culoare, adică ba da, de roşu, roşeam ca semaforul dacă trebuia să vorbesc cu vreo fată.

Citește mai mult

Cu acoperişul spart

Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. 1 Corinteni 9:26

Nu pot să nu mă gândesc astăzi la multele eforturi, la marile eforturi pe care le-am făcut în viaţă pentru lucruri neimportante. Toată această săptămână am meditat la câte resurse preţioase am consumat pentru lucruri inutile sau de care mă puteam lipsi. De fapt, multe, foarte multe lucruri pentru care investim timp, bani şi relaţii nu sunt vitale pentru noi sau ai noştri, nu sunt esenţiale şi culmea e că acele lucruri cer o cantitate considerabilă de energie.

Vă dau un exemplu tot din cazurile consiliate, tot cu acordul celor în cauză şi tot cu nume fictive. Daniel era un tânăr soţ de la ţară. Nu aveau o stare materială grozavă dar primiseră o căsuţă veche, bătrânească pe care părinţii o moşteniseră de la bunicii lui. După ce s-a căsătorit părinţii s-au simţit tare mândri să poată da cuplului nou format darul acesta. Mai era de reparat câte ceva pe la acoperiş şi prin interior să poţi locui, dar vreme mai era ceva până în iarnă aşa că nu-şi făceau probleme. Un om gospodar ca Daniel ar fi rezolvat lejer micile reparaţii necesare.

Citește mai mult

Vedetele din noi

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Romani 12:2

Era dimineaţă, eram pe peronul gării din Mediaş, peronul „mustea” de elevi care mergeau la şcoala din Târnava. Unii îi mai spun şi „academia din Proştea”. Multe fete şi mulţi băieţi care aşteptau trenul şi conversau în acelaşi timp. Despre conversaţii poate altă dată dar mi-a atras atenţia felul lor de a se purta. Băieţii se puteau toţi încadra la categoria „şmecheraşi” iar fetele la categoria vedete TV. Machiaje aproape la perfecţiune, tocuri din alea de se poartă doar pe sticlă, accesorii şi poşetuţe imitaţie de branduri importante, gesturile toate copiate de la vedetele preferate, părul vopsit de la 16 ani şi desigur, aere de vedete. Caiete sau cărţi nu aveau cum încăpea în minusculele poşete, acolo nu era loc decât pentru telefonul cu un hectar de ecran şi poate un pachet de batistuţe.

De la imaginea asta am rămas toată ziua cu gândul la cât de mult ne influenţează televiziunea viaţa în rău. Acolo pe peron erau nişte copii care şi-au cam ratat startul în viaţă, nu mă refer la toţi ci la majoritatea dintre ei, dar per ansamblu situaţia e mult mai dramatică. Uitatul la TV nu se împacă nici cu munca nici cu învăţatul. Modelele de la TV nu inspiră nici dorinţă de afirmare prin performanţă, nici poftă de muncă. Privitul la TV paralizează şi cel mai mic vlăstar de creativitate, dorinţă de învăţare sau de muncă şi în acelaşi timp deformează pentru totdeauna vieţile celor ce îi acordă timp.

Citește mai mult

Cât valorezi pentru alţii?

Acum aproape un an am avut un schimb de mesaje cu o femeie care se gândea mereu la suicid şi nu vedea nici o altă şansă pentru viaţa ei. Deşi avea sănătate, loc de muncă, locuinţă şi cam tot ce îi trebuia din punct de vedere material ea cocheta foarte mult cu ideea suicidului pentru că nu se simţea importantă pentru cei din jur. Avea 45 de ani şi nu era căsătorită şi asta o afecta extraordinar de mult. Pentru ea, totul părea gri sau negru, nimic nu mai avea sens din cauză că nu găsise un partener pentru căsătorie. Singura „scăpare” pe care o vedea din situaţia asta era să-şi ia zilele.

Poate veţi zice că e moft să ai de toate şi din cauză că nu eşti căsătorit să vrei să mori, dar să ştiţi că situaţia e dramatică pentru astfel de oameni, pentru că una din marile nevoi fundamentale ale noastre ale oamenilor este nevoia de semnificaţie. Oamenii care nu sunt importanţi pentru nimeni, nu mai sunt atraşi de viaţă, nu le mai place, toate lucrurile devin fără sens. Vă redau cu acordul acestei persoane câteva propoziţii concludente: „Ce folos să vii cu salariul acasă în fiecare lună şi să nu ai un copil al tău căruia să-i duci o jucărie sau o bomboană? Ce folos să ai casa frumoasă, dacă nu ai o persoană iubită căreia să-i serveşti un ceai? Ce folos să ai de toate, când casa ţi-e goală şi rece în fiecare seară, când nimeni nu te strânge în braţe, când nimeni nu te sărută? Ai habar ce înseamnă să vezi la 45 de ani cupluri fericite de sărbători? Ai habar ce înseamnă să ai bani de cadouri şi să trebuiască să le oferi străinilor pe toate? Ai habar ce înseamnă să-ţi fie frig noaptea şi să nu ai de cine te lipi? Ştii ce înseamnă să-ţi doreşti să fii mamă şi să realizezi că niciodată nu vei fi? Te apucă o disperare soră cu moartea. Nu-ţi mai doreşti să trăieşti şi uneori urăşti că te-ai născut.”

Citește mai mult

A început şcoala

Îmi vine în minte expresia lui Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt dar eu…” am fost la deschiderea anului şcolar la Timotei şi mi-am dat seama că am îmbătrânit „comunist”. Mi-au revenit în minte momentele în care stăteam încolonaţi la distanţa de un braţ faţă de cel din faţă, pe clase, la intrarea în şcoală, cântam imnul, pe vremea aia „Trei culori” după care, pe clase intram pe rând în şcoală. Era un fel de disciplină militară. Cânt îţi stătea directoarea în faţă din respect aproape îngheţai, cântam imnul odată cu profesorul din faţa noastră şi puţini erau cei care nu îl ştiau.

Am prins ulterior şi puţin din vremurile actuale în care intra care şi cum venea, imnul se cânta mai rar iar ordinea şi disciplina nu mai erau aşa de cerute dar ce am văzut ieri tot m-a surprins.

Curtea şcolii plină, sute de copii şi părinţi şi un zumzet infernal. Camere de filmat si aparate de fotografiat cât la nunta vedetelor, cam o tonă de flori şi multe multe emoţii. Când a început doamna director să vorbească la microfon mă aşteptam să se diminueze şi să dispară zgomotul dar nu s-a întâmplat asta. Părinţii şi copiii îşi vedeau fiecare de discuţiile lor  mai departe. Nici apelurile la linişte nu au rezolvat nimic. Mă gândeam cât de penibil trebuie să te simţi să vorbeşti unei mulţimi de oameni şi aceştia pur şi simplu să te ignore.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.