Blog

Privesc cu oarecare îngrijorare la radicalizarea și la propagarea extremismului în aceste zile în România dar nu numai. Pentru a înțelege cât de cât, am apelat la lectură întrucât observarea directă fără fundament serios e foarte înșelătoare. Una din cărțile lecturate pentru a înțelege mai bine fenomenul e cea a lui Miroslav Volf ”Excludere și îmbrățișare” care abordează printre altele și extremismul și războaiele religioase și influența iluminismului ca alternativă la religie.

Venind mai aproape, văd clar cum oamenii din jurul meu devin foarte ușor extremiști. Probabil și eu sunt extremist într-o anumită măsură. Problema mare e că nu văd un extremism susținut de ceva solid măcar, ci unul susținut de necunoaștere, manipulare și influențe nonvalorice.

Acum câteva săptămâni am avut o scăpare de la decizia mea de a posta despre politică, postare care m-a trezit la realitate și mi-a reconfirmat-o. Dacă încerci orice părere despre politică de exemplu ai toate șansele să fii jupuit de piele indiferent în tabăra cui ești. Nu mai există dorință pentru dialog, înțelegere, negociere sau respect. Cei mai mulți dintre interlocutori vorbesc de pe poziții absolute, care nu sunt negociabile, susținând cu ferocitate de cele mai multe ori poziția pe care o apără.

Dincolo de de asta, apare un dispreț față de cei de o altă părere. Pe principiul „dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră” omenii pun în categoria „dușmani” pe oricine ține cu tabăra cealaltă. Ba mai mult, pun în categoria dușmani pe oricine nu e de acord 100% cu tabăra sa.

Dacă părăsim teritoriul politicii, care are parte de manipulare grosolană și ne ducem spre cel al religiei care nu e scutit nici el de manipulare vom vedea o altă față a aceluiași extremism. Dacă nu ești de religia mea ești dușman. Dacă nu faci ce zice religia mea ești inamic. Dacă ești religios ești un gunoi, un înapoiat care nu merită să trăiască în acest secol iluminat.

Nu știu dacă extremismul e fost așa de pronunțat în alte vremi, că nu am trăit decât pe la 40 de ani până acum, dar văd o formă odioasă care crește și se dezvoltă și ale cărui roade amare le vom mânca din belșug cât de curând. Oricum, istoria ne arată unde duce extremismul și care este prețul prin câteva exemple dramatice, dar parcă văd o altă formă, mai diabolică a sa născându-se.

Totuși, durerea cea mai mare pe care o am este că oamenii înnoiți de Dumnezeu sunt caracterizați de extremism când ar trebui să fie caracterizați de echilibru, judecată și dragoste. Când văd credincioși care sunt gata să îi sfâșie pe cei ce preferă un alt partid politic, când văd credincioși care își doresc ca anumite minorități sexuale să ardă în iad, când văd credincioși care vor ca doar varianta lor să existe, când văd credincioși care vor să instaureze pacea lui Dumnezeu cu forța mi se umple inima de gust amar și ochii de lacrimi.

Da mi se par doar normale astfel de dorințe pentru unii care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Mi se pare normal că ateii disprețuiesc și batjocoresc pe credincioși. Mi se pare normal ca anumiți oameni propovăduitori ai liberalismului să urască pe credincioși și valorile lor, dar nu mi se pare deloc normal invers. Miroslav Volf scria „Pe măsură ce erupe violența, opresiunea și înșelăciunea vor stăpâni, noi dezechilibre de putere se vor naște și dezacorduri profunde cu privire la adevăr și dreptate vor fi perpetuate.”

De ce extremism?

Păi cred că primul și cel mai mare motiv e manipulare pe fondul slabului interes față de Scriptură și istorie. Dacă vorbim de politică marii păpușari sunt televiziunile, cu un impact foarte puternic care nici nu poate fi contracarat altfel decât prin închiderea canalului. Dacă vorbim de credință lipsa interesului real pentru Scriptură și trăirea unei vieți religioase găunoase, fără substanță cumulat cu ancorarea în mesajele transmise de televiziuni e rețeta care a creat acest extremism.

E destul să apară un lider isteric și cunoscător al tainelor manipulării maselor, fie el politic sau religios și la fundamentul existent ne radicalizăm instant. De fapt suntem, dar uneori e nevoie de liderul care „să ne ducă”. Ori Scriptura ne provoacă să nu fim ușor de dus, să nu fim creduli, „sa nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor in mijloacele de amăgire”

Îmi doresc tare mult ca să renunțăm la ecrane și să ne lipim de carte. Nici una din televiziuni nu va fi obiectivă ci subiectivă. Unele din ele sunt efectiv latrine, gropi de gunoi la care nu se merită nici un minut să stai să sortezi. Orientarea spre carte, spre Scriptură, spre istorie din care să învățăm e mult mai de folos, cu mai mare potențial de a ne transforma în bine și cu uriașul potențial de a liniști sufletele, de a ne aduce mai aproape de o judecată echilibrată și sănătoasă.

O astfel de orientare ne va da capacitatea de a purta conversații pline de respect și argumente calitative și ne va îndepărta de a folosi în dezbateri clișeele transmise de televiziuni. Vom putea conversa cu dorința de a face o lume mai bună nu cu cea de a instaura varianta noastră. Vom găsi cu prisosință și în ceilalți idei frumoase și soluții eficiente și ne vom putea uni spre evoluție nu spre radicalizare.

Doamne ajută!