Blog

Ca urmare a unei avalanșe de mesaje din ultimul timp cu tot felul de mărturii creștine ale unor oameni care declară că s-au întors la Dumnezeu mă văd nevoit să scriu aceste rânduri pentru a provoca pe cei ce ascultă, ca înainte de a distribui să filtreze printr-o gândire duhovnicească dacă trebuie dat mai departe acel mesaj sau nu.

Sunt multe feluri de mărturii, dar este știut că cele mai „picante” sunt foarte distribuite. Asta mă face să trag concluzia că acționăm „în firea pământeancă” când trimitem mai departe acele materiale.

Vă rog mult să analizați informațiile pe care le auziți și mai apoi să le distribuiți ca să ne asigurăm că viața noastră e o provocare spre sfințire, curăție, pace, că suntem sare și lumină. Să nu ne trezim că prin viața și faptele noastre promovăm păcatul, mizeria, bârfa, oamenii falși sau pe cei dornici de afirmare.

Câte feluri de mărturii există?

Există multe feluri de mărturii dar ele se află în două categorii majore care nu sunt foarte greu de identificat.

Există mărturii duhovnicești caracterizate de părerea de rău a vieții trăite, de o vorbire prudentă și aleasă, de orientarea spre versetele scripturii și îndemn la pocăință, de un timp de creștere (dintre conștientizării păcatului și cel al mărturiei). Și există mărturii firești caracterizate de: detalierea exactă a faptelor păcătoase și insistență pe acele fapte, aproape în întregime vorbesc despre omul care face mărturia, nu au un îndemn spre sfințire și pocăință, apar cereri de susținere financiară în ele, apar cereri de mediatizare în ele, sunt făcute de oameni care abia ce au ieșit de acolo, deci în genere imaturi spiritual. Aș vorbi și de mărturii drăcești chiar dar mă abțin de data asta.

Cum să știu dacă o mărturie trebuie răspândită?

Aici lucrurile se împart în funcție de categoria în care se încadrează acea mărturie sau mărturisire. În genere nu recomand deloc popularizarea mărturiilor, ele au efect și își au locul când acea persoană în carne și oase o rostește. Aici pot detalia mult cu altă ocazie.

Totuși pentru a „da mai departe” o mărturie trebuie să ne asigurăm de câteva aspecte răspunzând clar câteva întrebări.

1. Sunt sigur că mărturia e reală? Dacă apar exagerări, minciuni, fapte neprobabile atunci: STOP.
2. Mărturia m-a provocat pe mine la trăire sfântă, a stârnit în mine dorința asta? Dacă nu: STOP.
3. Mărturia scoate în evidență pe om sau pe Dumnezeu? Dacă omul e în centru și Dumnezeu e doar amintit: STOP.
4. Este duhovnicească sau firească? Cum ziceam mai sus, dacă detaliază mai mult faptele firii decât roada duhului: STOP.
5. Ce a atins în mine? Dacă a atins omul duhovnicesc e bine dar dacă doar firea pământească a fost stimulată atunci: STOP.

Frați și surori, fiți foarte atenți cu ce anume consumați dar și ce anume și pe cine anume promovați. Vorbiți între voi, fie față către față fie online, mai degrabă cu psalmi și cântări de laudă, e mai sigur. Sunt îndurerat când văd promovați și popularizați oameni despre care știu că au probleme mari cu păcatul pentru că sunt sau au fost în consiliere.

Vă dau un exemplu clar la extreme: Am auzit mărturia unui om care a fost în consiliere pentru aspecte ce țin de curvie, dar nu una accidentală sau scurtă ci un „donjuanism” de câțiva ani. Curios este că omul, cu antecedente clare și știute, nevindecat complet a fost primit „cu urale” în biserici și familii și a sedus soții și fete ale fraților.

Mărturia sa arăta clar doar fire pământească tamponată cu Biblie, era presărată de delicioase povestiri romantice spre pornografice. Se vedea cu ochiul liber, da și cel firesc nu doar cel duhovnicesc, că omul nu e vindecat dar a fost primit, ascultat, găzduit și chiar promovat.

Vă rog în numele Mântuitorului nu faceți răul acesta. Nu promovați oameni despre care nu știți, despre care aveți îndoieli și mai ales nu promovați un mesaj imediat ce l-ați auzit. Dacă tot alegeți să îl distribuiți prin electronica de azi meditați neapărat la cel mesaj, nu vă grăbiți să fiți primul ce răspândește vestea. Cugetați, analizați și abia mai apoi distribuiți doar dacă trebuie. Nu lăsați firea pământească să se entuziasmeze, să țopăie beată și să acționeze. Ei îi plac chestiile senzaționale, picanteriile, oau-rile și îi place să le stârnească chiar ea înaintea altora.

Când să nu distribui mărturii?

• Când sunt fapte pe care nu le poți verifica.
• Când se cer bani sau distribuire.
• Când sunt detaliate și nu doar amintite timid fapte firești cum ar fi omor, viol, aventuri sexuale, hoții, manipulare și altele.
• Când „mărturisitorului” îi rânjește chipul în momentul povestirii lor.
• Când ție îți înflorește un zâmbet nepotrivit ascultând.
• Când acea mărturie nu te-a provocat pe tine direct și vizibil la apropiere de Dumnezeu.
• Când nu e contextul potrivit.
• Când persoana care face mărturia e abia împăcată cu Dumnezeu (știm că e un fel de sport de a purta vedete, oameni celebri, preoți etc prin biserici cu mărturia)

Fiți foarte prudenți. Mai bine nu distribuiți deloc mărturii ci lăsați ca acei oameni să le aducă. Probabil multe din ele au fost rostite în anumite contexte, cu anumite ocazii iar scoaterea lor din acele contexte poate face mai mult rău decât bine.

Dacă tot vă pasionează vă provoc să veniți public cu mărturia dumneavoastră. Pe aceea ar trebui să fiți siguri.

Dumnezeu să ne călăuzească în toată înțelepciunea!

Photo by Ben White on Unsplash

Scriu aceste rânduri deși în ultima vreme m-am cam retras, ceva totuși „mă scoate” din decizia mea. Acel ceva e legat de consiliere, se înmulțesc mult cazurile de persoane pe care nu le pot ajuta chiar dacă ele vor și eu vreau. Acele situații la care nu știu să răspund, la care nu pot răspunde din cauză că ar durea și mai rău decât durerea care îi împinge pe acei oameni să caute ajutor, chiar dacă aș încerca să spun doar vorbe atent alese.

Aici intră trei tipologii mari de cazuri. Prima și cea mai răspândită e cea a relațiilor premaritale dramatice. A doua e cea a tinerilor care trăiesc o viață libertină frecventând cluburi și consumând alcool și droguri. A treia e categoria relațiilor maritale bazate pe dependențe. E mult de scris la fiecare, poate vreodată voi scrie sau voi recomanda scrieri bune dacă voi găsi. Astăzi totuși vreau să scriu despre prima tipologie de cazuri: relații premaritale dramatice.

Le-am numit așa pentru că sunt adevărate drame la care ambii parteneri își aduc contribuția conștienți că ce fac nu e bine, ignorând regulile relațiilor și chiar pe cele ale bunului simț ca să nu mă spun de regulile moral creștine.

Am numărat 21 de cazuri de acest tip anul acesta. Doar două dintre ele sunt cu bărbații în rolul victimelor, restul sunt trase la indigo cu nuanțe diferite de albastru. Un albastrul rece spre mov, movul ăla de la vânătăi, ochi vineți de la pocnituri sau de la nopți nedormite, movul acela de la machiaje care să mascheze urme.

Cele mai multe dintre ele încep așa: „Vă rog să mă ajutați. Sunt într-o relație cu un bărbat pe care l-am iubit și îl iubesc mult. Am făcut multe lucruri greșite împreună dar îl iubesc și de aia am cedat. Ne-am despărțit de multe ori dar l-am primit înapoi după ce încerca cu alte femei și nu reușea. Eu cred sincer că Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt …..”  

Veți spune că nu sunt „de ale noastre” dar eu vă spun că sunt din biserici neoprotestante (evit să fiu mai explicit ca să nu creadă cineva că lovesc intenționat în anumite culte). Din păcate tot mai mulți tineri își permit o viață în care să ignore principiile și asta îi duce în adevărate drame aici pe pământ, drame pe care vor încerca mult timp să le ascundă și chiar vor muri unii din ei. Nu spun aceste lucruri cu gânduri de judecată la adresa lor ci cu cea mai sinceră milă și deznădejde.

Când află astfel de tineri/tinere că cel mai sănătos e să rupi relația și să intri în consiliere spirituală și psihologică deja intră în atac. Că nu sunt înțeleși, că nimănui nu îi pasă de drama lor, că Dumnezeu e nedrept, că o să își ia zilele pentru că nu are rost să trăiască și alte afirmații cu care cei ce consiliază sunt așa de familiari.

Iată un tip de consiliere la care nu pot ajuta. Nu am cum. Vreau, îmi doresc să aduc măcar puțină alinare, bucurie, mângâiere, normalitate dar nu pot, nu am cum și cred că nici un consilier/psihoterapeut/pastor/preot nu poate. Să iei omul cu forța din acel mediu se poate doar dacă există dovezi clare de abuz fizic și asta doar pentru o seară că ea vine singură înapoi din ceea ce numește „iubire”.

Nu, nu în toate cazurile e vorba de violență fizică, de fapt doar 4 din cazurile menționate anterior au avut și elemente de violența fizică. La celelalte e vorba de abuz emoțional, abuz spiritual, abuz sexual și combinații ale acestora. Problema e că aceste combinații plus timpul cât ele au lucrat, plus rănile și traumele care i-au adus aici fac omul nevindecabil cu mijloace omenești și mai ales imposibil de vindecat fără durere.

Care e concluzia de aici?

Tineri dragi, fete și băieți chiar dacă vă doriți plăcere, relații devreme, relații fără obligații țineți cont că binecuvântarea e o consecință a respectării principiilor sănătoase. Nu vă angajați în relații neasumate și ilegitime. Nu există altă variantă. Nu puteți merge cu 120 la oră în localitate să nu se întâmple un dezastru, la un moment dat se va întâmpla drama, e doar chestiune de timp.

Aș putea să aduc texte din Biblie la asta, dar cel mai probabil mi le-ați putea rosti fără să le citiți. Unii/unele din voi vă petreceți nopțile rugându-vă ca Dumnezeu să facă din relația voastră ilegitimă una fericită și reușită, deci știți cu siguranță pe de rost și înțelegeți ce spune Biblia. Nu are rost să amintesc textele ci importanța trăirii acelor texte pe care le știm.

Cât despre mine… nu îmi rămâne decât să fac materiale pe prevenție și educare. Mă simt așa neputincios și demoralizat când vă văd suferința, chinul și lipsa de perspectivă că mă înmoi și cu privire la lucrarea mea. Aș vrea să ajut și nu pot. Când e un accident, ca cel din București mediatizat recent, îți e milă de victime, inclusiv de victima care a provocat accidentul dar mila nu poate rezolva nimic, nu poate șterge sângele, nu poate repara mașina, nu poate vindeca rănile, nu poate readuce viața, nu poate justifica încălcarea legii. Așa e și în astfel de relații, oricât ești dispus să ajuți nu ai cum.

Nu vă jucați. Viața asta are preț prea mare ca să fie jucată la un joc ieftin de oameni de nimic. Nu vă dați viețile pe nimic. Hristos a murit pentru voi. Respectați principiile pe care le cunoașteți și veți evita multă suferință.

Foto: Pixabay

Ieri, când am ajuns acasă de la serviciu, destul de afectat de anumite chestiuni, deci trist, o tristețe din aia „masculină autentică” ce nu trece ușor, Ana mi-a zâmbit, simplu, ca de multe alte dăți.

Mă rugase să pregătesc ceva în bucătărie pentru că lucra la ceva important. În trecerea mea spre tărâmul bucatelor am observat, pentru o „microsecundă” zâmbetul ei, un anume fel de zâmbet, mi-a rămas întipărit în minte și m-a răscolit profund chiar dacă eram trist.

E mare minune! Mare, mare minune să îți zâmbească soția după atâția ani de căsnicie (azi facem 19 ani) și să o facă sincer, fără sarcasme, acreală, lehamite sau ură. E o minune că poți vedea și nu ți se ascunde un asemenea har. Un astfel de zâmbet sparge blocul de gheață al oricărei supărări sau îi crează fisuri serioase.

Ana are multe feluri de a zâmbi, de la zâmbetul ștrengăresc, copilăresc, la cel de mamă, cel plin de erotism, cel de compătimire, cel de înțelegere până la cel de autoapărare, cel de mascare a plânsului, cel de mascare a frustrării sau nervilor. Hm… trebuie să fac o listă neapărat cu tipurile astea de zâmbet, chiar dacă nu aș putea explica cuiva cum se interpretează, ci ar fi doar pentru mine.

Trecând peste asta,  zâmbetul unei soții aduce viață în viața soțului ei. Lipsa lui înnorează toată casa, o face anostă pe când prezența zâmbetului aduce soare și viață. Știu că nu e „o treabă ușoară” să zâmbească. Uneori mi se pare imposibil dar am parte de acest har să văd zâmbetul ei des. Un har nemeritat dar care de foarte multe ori m-a „înviat” din „morți iminente”.

Pentru o clipă mi-a trecut prin minte gândul egoist că aș avea vreun merit, că aș declanșa acel zâmbet dar nu, aș altera calitatea sa. E un har și harul e nemeritat, zâmbește pentru că așa e ea, pentru că așa a făcut-o Dumnezeu și a prelucrat-o. Zâmbește cu de la sine putere (mare putere) și asta e dovedită de situații ca cele de ieri, când am venit trist, apăsat și morbid și ea a zâmbit. Ea zâmbește pentru că decide și pentru că e construită așa, nu e meritul meu.

Mai mult, aceste zâmbete sunt doar pentru mine, doar eu le pot vedea și doar asupra mea au efectul acesta. Dacă altcineva s-ar uita i s-ar părea „nesemnificative” cum și mie zâmbetul altor femei nu mi se pare relevant decât în foarte puține cazuri, el devine foarte relevant, sau ar trebui, pentru soții acelor femei. Ele, zâmbetele Anei, sunt doar pentru mine și le pot interpreta doar după ani de observare și nu am siguranța unei interpretări comprehensive.

Uite că „o normalitate” e de fapt senzațională. Chiar e un aspect de milioane un simplu zâmbet sincer, curat, pur, dezinteresat. Îți transmite gândul că ești acceptat, apreciat necondiționat, binevenit, așteptat. Zâmbetul ei e unul din motivele mari pentru care vin acasă. Eu nu aș putea să lucrez peste program niciodată și acesta e principalul motiv, vreau să o văd, vreau să surprind chiar și acele „microsecunde” de zâmbet.

Nu că ar zâmbi non stop soția mea, nu face asta, de fapt cred că un om ce zâmbește non-stop poate fi ușor bănuit de probleme psihice, dar când zâmbește, chiar și pentru secunde, are un efect imens.

Știți, noi bărbații suntem de felul nostru construiți mai duri, mai sobri, mai încruntați așa. Ele, soțiile noastre aduc culoare acestui gri solid, colorează și înmiresmează viața unui bărbat. Problema e că uneori nu vrem să fim colorați, nu vrem să fie desenată seriozitatea noastră în culori care sunt așa de … nemasculine. Insistăm ca atunci când avem chestii serioase  să nu le amestecăm cu ceva ce le-ar face mai puțin serioase, ne ferim ca atunci când suntem supărați să ne diminueze ceva așa de „copilăresc” și simplu supărarea noastră, care pare așa de serioasă și bine fundamentată. Uităm că suntem provocați să ne lăsăm „îmbătați tot timpul de drăgălășeniile lor, să fim îndrăgostiți necurmat de dragostea lor”, a soțiilor noastre. Ne încăpățânăm să rămânem triști dar ceva din noi strigă cu disperare ca ele să insiste mai mult.

Ce important e un zâmbet! Dacă am zâmbi mai mult lumea ar arăta altfel. Câte s-ar rezolva în familii dacă s-ar oferi și primi zâmbete, dacă s-ar oferi și accepta îmbrățișări. 

Vă provoc să zâmbiți și să primiți zâmbete!

Mulțumesc pentru zâmbet Ana!