Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le şade bine cântarea de laudă. Psalmi 33:1 Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Filipeni 4:4
Recunosc că privesc deseori în gol când cei care conduc închinarea în biserică tot îndeamnă la bucurie pe cei din sală. Nu sunt un tip uşor de dus la nici un capitol, eu dacă nu am motiv să fac ceva stau ca stana de piatră. De aceea de cele mai multe ori când se recită rugăciuni sau versete la comun în biserică eu nu mă prind. Am auzit deseori motivaţii la bucurie dar de cele mai multe ori erau aşa de nepotrivite că mai tare mă indignau. Oameni plictisiţi, sobri, inexpresivi care motivau la bucurie mă făceau să plâng mai degrabă. Sunt de părere că o asemenea motivaţie trebuie să vină în primul rând de la persoane care chiar ştiu să se bucure.
Una peste alta, nu sunt o persoană exuberantă, mă bucur greu şi mai ales nu mă exteriorizez când o fac, dar nici când sunt trist. Pe faţa mea se citeşte destul de greu ce e în mine. Şi totuşi mă bucur şi eu …uneori 🙂
Mă întreb azi oare bucuria e doar starea aceea vizibilă? Dacă mă bucur trebuie neapărat să se vadă? Am auzit des, mult prea des că un om care se bucură arată asta în viaţa sa. Oare bucuria mea dacă nu se vede e bolnavă? Nu sunt sănătos? Ce e de fapt bucuria, o exteriorizare a sentimentelor sau mai mult? Ce face diferenţa între o bucurie validată de ceilalţi şi una nevalidată? Oare la Dumnezeu bucuria cum e notată? Pfiii ce de întrebări….