copii

Prințul mamei, prințesa mamei, vedetele bisericii

de

Nici nu știu cum să încep această scriere, de sensibil ce e subiectul. De câteva minute gândesc la modul cel mai lin de a începe. Vreau să scriu azi, despre un fenomen, care în ultima vreme e prea întâlnit prin biserici și anume: fenomenul copiilor vedetă.

Copiii vedetă sunt de regulă abia mergători pe picioare, dar pot urca în vârstă până mai sus. Ei sunt acei drăgălași, care întorc biserica pe dos în timpul programului, iar mama și tata chiar se mândresc cu „dibăcia” lor. Plimbările pe culuare și pe la diferite persoane nu mai sunt de ajuns, ei fac plimbări pe la amvon, pe podium dacă este, trag de chitara care stă în suport, vor să apese pe clapele pianului și chiar la microfon ar vrea să gângurească. Dacă vine la tine în timpul programului și tu nu îi spui „Ce faci tu frumusețe mică!” Sau „Ce faci tu prințesă!” părinții te bagă în „black list” la categoria invidios sau scorțos.

Citește mai mult

Ce las în urma mea?

de

Viteza vieții actuale, ne face adesea să ne focalizăm atenția pe aici și acum, uitând să privim viața noastră în ansamblu, iar o privire transgenerațională, foarte rar aruncăm asupra vieții, de aceea azi am ales să scriu despre importanța deținerii unei perspective de ansamblu asupra vieții. Este adevărat că nu ne putem planifica nici ziua de mâine în siguranță, dar putem măcar ține cont de impactul pe care ziua de azi o are asupra viitorului.

Mulți oameni trăiesc fără nici o grijă asupra viitorului și asta nu este bine. Nu mă refer acum la încrederea în Dumnezeu sau în forțele proprii, ci mă refer la impactul pe care prezentul, îl poate avea asupra viitorului, mai ales în cazul părinților, în viața generațiilor viitoare. Puțini părinți sunt conștienți de impactul uriaș pe care îl au în istoria pământului și mai ales în istoria celor de după ei (dacă putem numi în acest context ”istorie” aspecte ce țin de viitor).

Citește mai mult

Părinţii risipitori…

de

Am auzit din păcate multe cazuri în care părinţii spuneau cu durere despre copiii lor că „şi-au luat lumea în cap” că „au plecat de acasă” şi am avut chiar prin clasa a şaptea un incident de acest fel în care un grup de adolescenţi din clasa noastră, a hotărât să renunţe la viaţa de elev şi au plecat undeva la o stână la munte nu ştiu pe unde. Mare tămbălău a fost atunci şi mare năduf aveau părinţii lor. Au plecat a doua zi în colindatul stânilor de prin munţi să-i găsească. Vreo două săptămâni a durat „operaţiunea” de aducere acasă şi s-a lăsat şi cu bătăi zdravene. Oricare ar fi cauza, nici un părinte nu se bucură că le pleacă copilul de acasă nici atunci când pleacă de răzvrătit, nici atunci când pleacă la vreo şcoală sau la casa lui. Despărţirea e dureroasă în fiecare din situaţii.

Dar ce se întâmplă când părinţii pleacă de acasă? Ieri am scris despre aspectul acesta şi despre câteva nevoi reale ale copiilor şi astăzi voi continua tot din acelaşi motiv al atenţionării nu al judecăţii. Viaţa copiilor noştri este mult mai importantă decât banii sau bunurile sau condiţiile pe care le putem oferi acestora. Asta nu înseamnă că nu trebuie să muncim, și să stăm acasă cu ei 24/7 , ci că e foarte important să fim împreună, ori în România ori în altă ţară dar să fim împreună.

Citește mai mult

Când părinţii trăiesc prin copiii lor

de

„Dacă mă faci de râs, aşa îţi trag o mamă de bătaie…”, „ce spune acum lumea despre mine mă? Nu ţi-e ruşine? Ne distrugi. Nu ţi-e milă de noi?” Sunt afirmaţii pe care le-aţi auzit şi voi, nu doar eu. Fie că le-aţi auzit de la părinţii voştri, fie că le-aţi rostit copiilor voştri sau pur şi simplu le-aţi auzit la prieteni care discutau cu copiii lor. Da, intenţionez să scriu despre părinţi care trăiesc prin copiii lor.

Ştiu că e greu un asemenea subiect, pentru că e considerată lipsă de bun simţ să vorbeşti sau să scrii ceva „sensibil” despre părinţi, dar îmi asum riscul acesta pentru că intenţia mea nu este deloc să fiu judecător sau critic, ci doresc să atrag atenţia celor care sunt părinţi asupra unui pericol destul de mare, acela de a confisca viaţa copiilor lor. Deci din start vă spun că nu doresc să critic ceva ci să semnalez nişte realităţi faţă de care fiecare trebuie să se poziţioneze după cum Dumnezeu îl va lumina.

Marea majoritate a persoanelor din biserici pretind că „copiii sunt un dar de la Domnul”. Asta uneori e o teorie doar, pentru că în realitate ştiu persoane care nu-şi doreau atunci un copil, nu era în planurile lor, dar dacă tot a venit… „e un dar de la Domnul”. Alţii, chiar şi-au dorit copilul s-au rugat şi l-au aşteptat şi atunci a fost primit într-adevăr ca pe un dar. Problema cu marea majoritate dintre noi, este că facem din dar, o proprietate, un drept al nostru. Când e vorba de o maşină primită cadou e oarecum de înţeles, când e vorba de o cămaşă e iar de înţeles, dar când vine vorba de un om, nu mai este de înţeles. Ceea ce primim de la Dumnezeu, nu devine proprietatea noastră, ci ne este încredinţat spre administrare. Aici intră darurile spirituale, resursele financiare şi materiale, copiii, partenerul de viaţă şi viaţa însăşi. Adică „darul de la Domnul” va trebui „folosit” în condiţiile impuse de Domnul, pentru că nu devine proprietatea noastră, ci rămâne proprietatea Lui.

Citește mai mult

Suntem responsabili de copiii noştri

de

Astăzi iarăşi e foarte delicată discuţia, de fapt toate discuţiile despre responsabilităţi sunt delicate. Toţi am vrea să nu tragem consecinţele greşelilor noastre ci doar pe cele ale alegerilor bune. Din păcate realitatea ne obligă să culegem ceea ce am semănat, aşa că responsabilitatea este neapărat necesară vieţii mature psihic şi spiritual.

Copiii sunt şi vor rămâne una din responsabilităţile celor care sunt sau au fost căsătoriţi. Am crescut din punctul acesta de vedere, într-un mediu puternic contrastant şi destul de puţin echilibrat şi responsabil. Pe de o parte în biserica din care vin familiile aveau 14 -16 copii, pe de cealaltă parte vedeam foarte mulţi vecini  romi care făceau copii pentru alocaţie şi undeva în ecuaţia asta era şi familia mea unde eram doar doi copii. La asta se adăuga o doctrină periculoasă care circula prin biserică referitoare la mântuirea prin naştere de fii. În acest context am fost nevoit să-mi pun multe întrebări cu privire la copii, dar în acelaşi timp observarea celor care mă înconjurau şi studierea Scripturii mi-a adus unele răspunsuri. Unele din ideile din dimineaţa asta vor supăra pe unele persoane dar mă risc, îmi aparţin, nu sunt reguli ci sunt meditări şi frământări ale minţii mele. (cu specificarea că nu judec pe nimeni din convingerea că fiecare din noi va da socoteală în faţa lui Dumnezeu individual)

Citește mai mult

Mă faci de ruşine mă…

de

„…nu mai pot scoate capul în lume, mă discută lumea în biserică, vorbeşte toată strada. Ce n-ai avut tu? Ce ţi-a lipsit în casa mea? De ce ne pedepseşti în halul ăsta? Chiar nu ţi-e milă de noi? Şi… tăcere… Adolescentul nu ridica privirea din pământ, era dus undeva departe cu gândurile şi se chinuia să-şi pună frâu lacrimilor dar nu reuşea. Într-un târziu, cu glas tremurat a spus:

Nu am cu voi nimic. Nu vreau să vă fac una ca asta. Vreau doar să trăiesc altfel decât trăiţi voi. După care iar hohote de plâns ale părinţilor şi aceleaşi argumente: Nu te gândeşti că ne vorbeşte lumea, că nu mai putem scoate capul din casă, că ne distrugi? Nu ţi-e milă de mamă-ta care s-a chinuit să te nască şi să te crească? Nu ţi-e milă de mine că am muncit ca un rob toată viaţa ca să aveţi tot ce vă trebuie?”

E o parte aproximativă a unui dialog pe care l-am notat în urma unei şedinţe de consiliere acum doi ani. Mama şi tata împreună cu fiul lor de 17 ani discutau cam în felul acesta în cabinet. Cazul nu e deloc singular şi e dramatic pentru oricare părinte ca să-şi vadă copilul că „o ia pe căi greşite” greşite aici însemnând altele decât cele dorite de părinţi.

Citește mai mult

Fugind spre o altă lume – III

de

O lume neprietenoasă şi ostilă nu va fi plăcerea copiilor. Ei vor căuta automat, inconştient o altă lume, una în care să fie primiţi, una în care să fie acceptaţi, una în care să fie loc de ei. Copiii vor „fugi spre o altă lume” care nu e mai bună dar care îi acceptă în otrava ei.

De la naştere copiii primesc ceva atenţie. Cei mai mulţi dintre părinţi vor lua liber de la serviciu, mamele în cele mai multe cazuri (dar din păcate în tot mai puţine) vor sta în concediu pentru îngrijirea copilului o vreme, aşa se face că vreo doi ani copilul are mama lângă el. După cei doi ani însă lucrurile se schimbă dramatic şi pentru copil e prima palmă majoră luată de la mediul său de viaţă. Mama pleacă la serviciu că se termină concediul.

Copiii sunt separaţi fără milă de părinţii lor încă de la cele mai fragede vârste. Creşele şi grădiniţele private au devenit afaceri extraordinar de profitabile. Nu doar că sistemul ne separă de copiii noştri, dar mai şi plătim pentru asta bani serioşi. Sistemul este construit astfel încât de foarte timpuriu copilul să fie luat de lângă părinţi şi educat de „sistem”. După ce trece de la creşă spre grădiniţă situaţia nu se schimbă, trece la şcoală, la liceu, la facultate şi el, copilul, nu se mai simte parte a familiei.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.