Poate că ieri am insistat prea mult pe capitolul muncă și nu e drept, pentru că, o astfel de cerință nu doar de la capitolul muncă vine, deși acolo e cel mai vizibilă. Provocarea de a da tot ce e mai bun din noi, ne este făcută și de anumite instituții, biserici, fundații, organizații. Mai mult ne e făcută de toate viciile noastre umane, indiferent cum se numesc ele. Unii oameni, de asemeni, cer și pretind tot ce e mai bun din noi, creând relații de dependență și/sau de vampirism energetic. Oricare ar fi cauza, noi avem cheia de la magazie, noi decidem cât și cui dăm. Nu putem da vina pe nimeni și nimic, dacă ne simțim epuizați și storși. Uneori dăm noi considerând schimbul avantajos, alteori încredințăm cheia magaziei cui nu trebuie și suntem jefuiți, dar tot noi suntem responsabili.
Am ajuns la concluzia că nu trebuie să dau tot ce e mai bun din mine în orice capitol al vieții. E adevărat că trebuie să fiu credincios în lucrul care mi s-a încredințat, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi dau viața pentru serviciu, plăceri, oameni, organizații așa negândit și pentru cine iese primul în cale. De fapt, a da tot ce e mai bun, luat așa cum se aude, intră pe teritoriul lui Dumnezeu. Cea mai mare poruncă a Scripturii, spunea Domnul Isis Hristos, este: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta.” Uneori, dedicarea mea pentru un lucru, un om, un obicei, un viciu, o pasiune, poate intra foarte, foarte ușor, în teritoriul rezervat lui Dumnezeu.
