Vindecarea de egoism

Suntem împliniţi cu adevărat numai atunci când căutăm să împlinim vieţile celorlalţi. (Gary Chapman)

Spuneam ieri că egoismul ne caracterizează de la naştere şi ar putea rămâne în vieţile noastre până la moarte dacă nu îl poftim afară. Este o stare „naturală” a fiinţei umane şi doar cei care vor să evolueze spiritual „se împiedică de ea”  şi iau măsuri. Cei care vor să se asemene cu Hristos, vor găsi o barieră severă în calea devenirii ca El şi aceasta va fi egoismul.

Cred că „scăparea de egoism” e o dorinţa a multor credincioşi, sau îmi place să cred, aşa că mi-am pus şi eu întrebarea „Cum scap de egoism?” Răspunsurile nu sunt foarte uşor de dat într-o lume creştină în care egoismul a fost „tot una” cu iubirea de sine şi cu stima de sine. Acestea au fost şi sunt temele preferate ale multor predicatori şi  unii chiar dau cu „ghioaga” la capitolul acesta susţinînd că trebuie să ne dizolvăm cu totul, să ne urâm, să ne considerăm nemernicii cei mai de jos şi mai nevrednici. Cum să procedăm când aceste lucruri ne sunt bine scrise în minte?

Ştiu, vor exista mulţi oameni care vor susţine că orice referire la stima de sine e un fel de egoism cu o altă haină şi orice iubire a noastră înşine e păcătoasă, dar, iubirea de sine este perfect biblică atâta vreme cât nu devine egoism. De altfel cum am putea realiza porunca a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Dacă eu mă văd doar nemernic, ne merituos, de neapreciat, cu nimic bun, de ne iubit cum să împlinesc porunca asta în aproapele meu? Concluzia ar fi că o iubire de sine sănătoasă se va reflecta în viaţa unui credincios asupra celorlalţi şi va iubi „sănătos” pe cei din jur. Cred în consecinţă că e imperios necesar să vedem ce e acela egoism şi să nu îl mai asociem din ignoranţă, neştiinţă sau falsă spiritualitate cu iubirea de sine sau stima de sine.

Deci, ce putem face?

Ne analizăm. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi. O analiză serioasă personală a acestui aspect de obicei nu necesită studii ca să scoată la iveală dacă există egoism. Sunt necesare întrebări simple: Ce îmi place mai mult: să dau sau să primesc? Am dorinţa ca ceilalţi să facă lucruri pentru ce eu să mă simt bine? Împlinirea mea este zidită pe aportul celor din jur? (soţ, soţie, copii, părinţi) Cum reacţionez când nu primesc? Şi întrebări ar mai fi. Important este să începem un proces de introspecţie şi să ne analizăm.

Separăm grâul de neghină. Vedem ce anume din viaţa noastră înseamnă iubire de sine şi ce înseamnă egoism. Egoismul este atunci când ceilalţi trebuie să îmi împlinească mie dorinţele. Am nevoie să mă iubesc pe mine ca să îi iubesc pe ceilalţi dar dacă sunt egoist vreau ca alţii să mă iubească pe mine, nu ca eu să îi iubesc pe ei. Orice direcţionare a iubirii altora înspre mine este egoism de vreme ce, direcţionarea iubirii mele către alţii este altruism. Atenţie, nu toată iubirea venită spre mine este egoism. Cel care dă iubire în unele cazuri va şi primi iubire de la oameni, dar aici generatorul de iubire este el însuşi, pe principiul „ce seamănă omul aceea va şi secera”.

Aflăm care sunt motivele egoismului. Unii din noi aşa am fost educaţi. Copiii care mereu au avut mofturile împlinite şi au obţinut tot ce şi-au dorit au toate şansele ca adulţi să fie egoişti. Deci egoismul poate să fie un comportament întărit şi plantat bine de părinţii care au înţeles greşit iubirea de copii. Apoi o altă cauză a egoismului este lipsa. Oamenii care au dus lipsă sunt tentaţi să tot adune. Dacă au dus lipsă de afecţiune sunt tentaţi să o atragă pe toată din jurul lor, sau să o pretindă pe toată. Dacă au dus lipsă de mâncare la fel. Oricum la baza egoismului cum spuneam şi ieri este păcatul dat poate fi amplificat de diferite aspecte cu care ne întâlnim în viaţă.

Luăm atitudine. Egoismul nu are cum să aducă ceva bun, poate doar pe termen foarte scurt. Dar pe termen lung te îndepărtează de prieteni, devii de nedorit, eşti marginalizat şi nici cu Dumnezeu nu poţi avea o relaţie bună aşa că e nevoie de vindecare. Vindecarea începe cu o recunoaştere a problemei continuă cu o înţelegere a situaţiei şi şi o acţionare pentru vindecare. Acţionarea pentru vindecare de multe ori e redusă simplist la credinţă, dar în realitate nu se produce odată cu declararea credinţei în Dumnezeu, drept dovadă sunt multitudinea de credincioşi declaraţi care dau dovadă de un egoism de top.

Acţionarea pentru vindecarea de egoism înseamnă să eliminăm conştient cauzele egoismului. Asta se face cu durere şi pentru cei care sunt copii ai lui Dumnezeu există un factor motivaţional în plus dar este tot greu. Să renunţi conştient la egoism înseamnă să smulgi conştient rădăciniile acestuia din tine. Înseamnă să crezi împuterea lui Dumnezeu de a purta de grijă, înseamnă să nu mai ai aşteptări de la oameni şi în plus e o concentrare pe a da nu pe a lua sau a aştepta. Principiul e cel din Efeseni 4:28-32 de înlocuire a obiceiului vechi egoist cu unui bun altruist.

Iubirea lui Dumnezeu. Poate că vă aşteptaţi să îl pun primul în listă dar nu am făcut-o pentru a nu părea o metodă uşoară şi magică. Având iubirea lui Hristos în noi aceasta nu ne va lăsa să mai fim egoişti dar nu va vindeca egoismul fără durere şi efort. El poate face asta, are această putere, dar această manieră de lucru este o excepţie nu o regulă. Cei locuiţi de Hristos au o dorinţă permanentă de a se asemăna cu El şi implicit de a fi altruişti. Deci iubirea lui Dumnezeu ne poate vindeca de egoism dar nu e de ajuns să spunem doar „cred” şi toate viciile să ne părăsească. Dumnezeu ne transformă din zi în zi în asemănarea cu El dacă şi noi suntem „lucrători împreună cu El”

Doamne scapă-ne de egoism, ajută-ne să identificăm corect şi să eliminăm acest păcat din viaţa noastră pentru ca să ne asemănăm cu tine şi pentru a putea iubi ca tine.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.