„Sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.” 1 Petru 1:6
Când eram elev, una din sarcinile mele ca elev erau temele, pentru care nu aveam scăpare deloc, trebuiau făcute chiar dacă o zi nu mergeam la şcoală, aveam datoria să merg la un coleg şi să aflu ce anume avem „de scris”. Uneori temele erau uşoare dar de cele mai multe ori temele erau grele pentru că era vorba de lucruri noi, învăţate în acea zi sau de puţină vreme care trebuiau aplicate sub multe combinaţii. Temele erau verificate şi notate de profesori fără indulgenţă. În clasă mai era indulgenţă dar la teme nu.
Nu s-a întâmplat de multe ori să merg cu temele nefăcute, dar fiecare caz îl am viu în minte şi acum. Primul incident a fost prin clasa a 3-a, când nu ştiu dacă a fost vina, mea dar îmi amintesc că mai bine de jumătate de clasă am stat în genunchi pe hol cu mâinile sus. Ce ruşine am tras, ce umilit m-am simţit, ce mult am plâns e greu de descris, un lucru însă îl ştiu bine, până în clasa a 4-a, niciodată nu mi-a trecut măcar prin căpşorul meu de elev, să mă duc cu tema nefăcută. Nu voiam să am iar de a face cu asprimea doamnei învăţătoare, care de altfel era un om extraordinar. Din acel moment pentru mine temele au devenit ceva care nu se negocia şi asta m-a ţinut multă vreme, amintindu-mi acum doar încă un incident de felul acesta la care nu am fost prins dar care cred că m-a slăbit câteva kilograme bune. Se apropie profesoara de banca mea cu fiecare elev pe care îl verifica, toată clasa o încercase şi cum stăteam ultimul din punctul din care ea începuse verificările, agonia mi-a fost imensă, dar am scăpat că undeva la colegul dinaintea mea cineva a chemat-o urgent.
Era foarte important pentru educarea noastră, pentru fixarea cunoştinţelor să lucrăm cu informaţia primită ca aceasta să rămână în mintea noastră. Aşa se face că la mate primeam pagini întregi din Gheba, cu probleme şi exerciţii iar la „Limba Română” rar aveam de scris mai puţin de 5 pagini. Pentru profesorii noştri era literă de lege tema. Aşa ne verificau să vadă dacă a rămas ceva în mintea noastră.
Dacă ar fi să privim la viaţa noastră spirituală lucrurile se aseamănă într-o anumită măsură. Nu prin faptul că Dumnezeu ne umileşte (că mai tare decât noi nu e în stare să ne umilească nimeni) ci prin faptul că avem teme şi trebuie să le facem pentru ca omul cel nou să crească şi să ne transformăm în înnoirea minţii.
Meditam într-o dimineaţă la biserică,aşteptând să se adune lumea, la aspectul acesta. Dacă în această dimineaţă Dumnezeu ne verifică la teme? Dacă vrea să vadă în ce măsură am lucrat cu lecţia trecută la care toată biserica spunea amin? Dacă Dumnezeu ne verifică fixarea cunoştinţelor, implicare, creşterea ce notă am lua? De ce uneori sau de multe ori, ne permitem să venim înainte lui Dumnezeu cu lecţia neînvăţată şi cu temele nefăcute? De ce avem pretenţia sau aşteptarea ca Dumnezeu să ne schimbe fără efortul nostru? De ce credem că „cu Dumnezeu merge”?
Da, am crezut şi am aşteptat multă vreme ca Dumnezeu să mă schimbe miraculos, fără a fi nevoie ca eu, comodul, lejerul, relaxatul să îmi încordez vreun muşchi. Doream şi mă rugam cu ardoare ca Dumnezeu să îmi ia gustul pentru anumite păcate cu care mă luptam, ba când eram elev mă mai rugam şi să nu mă prindă profesorii cu lecţia neînvăţată şi de fiecare dată când nu eram „ascultat” credeam că Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni. Da, noi credincioşii am vrea ca Dumnezeu să lucreze în locul nostru, am vrea ca El să facă treaba noastră, am vrea ca El să intervină miraculos, fără ca noi să ne deranjăm prea tare, că doar ne-am rugat. Noi de multe ori am vrea ca Dumnezeu să se poarte cu noi ca un tată atotputernic cu copilul său alintat şi crescut în puf, care împlineşte orice dorinţă are odoraşul fără ca acesta să sufere săracul. Dar Dumnezeu nu este om, El e Dumnezeul atotputernic, înţelept, drept şi sfânt. De ce avem aşteptarea ca el să ne privilegieze?
Dumnezeul nostru a spus că cine nu munceşte nici să nu mănânce şi totuşi mulţi ar vrea o scutire de la aplicarea acestei legi. Dumnezeul nostru a spus că pentru a fi victorioşi trebuie să ieşim la luptă şi mulţi ar vrea ca războaiele cu păcatul să le câştige, să fie victorioşi dar să nu facă nici un efort. Acelaşi Dumnezeu promite copiilor săi că le dă pâinea ca prin somn şi că prin El ei sunt mai mult decât biruitori, asta înseamnă că e nevoie ca noi să facem tot ce ne stă în putinţă să câştigăm pâinea de zi cu zi şi să purtăm bătăliile, ce este peste puterile noastre va face El. Dar nicăieri în Scriptură nu găsim un Dumnezeu, care face în locul omului ceva din cauza lenii, neimplicării, lipsei chefului sau altui motiv care ţine de păcat. Îl găsim pe Dumnezeu făcând doi paşi când omul face unul, îl găsim înmulţind pâinile pe care oamenii le aveau deja, îl găsim ajutând oamenii care aveau credinţă, îl găsim înmulţind uleiul şi făina care au fost puse la dispoziţia Sa. În toate cazurile oamenii au făcut ce le era lor în putinţă şi Dumnezeu a făcut mai apoi partea Sa.
Întrebarea este: Ai făcut partea ta? Ai învăţat lecţia? Ai făcut tema? Mă pot ruga eu Domnului ca El să intervină, pentru că eu nu mai am soluţii sau mă rog să intervină pentru că eu nu am chef să lupt? Continuăm mâine să medităm asupra modului în care Dumnezeu lucrează în noi, elevii Săi, copii Săi pentru a descoperi că în şcoala lui Dumnezeu avem datoria să lucrăm, să aplicăm, să facem teme, să exersăm pentru a creşte şi a ne dezvolta spiritual.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.