Scriam ieri, despre impresionanta capacitate a oamenilor, de a face răul, dar astăzi, la meditarea cu numărul 600 pe care o scriu pe acest blog, vreau să scriu despre bucuria, satisfacţia şi beneficiile pe care le experimentează omul care alege să facă binele.
De când suntem născuţi, noi oamenii suntem egoişti şi acţionăm instinctual în toate domeniile vieţii şi instinctele, toate, au de a face cu egoismul. Aici ne asemănăm mult cu animalele, care instinctual se luptă să mănânce şi nu au interes să le lase pe celelalte, să se reproducă şi nicidecum nu respectă partenerul celuilalt, să fugă de pericol pentru a trăi, ca să se păzească şi alte şi alte instincte. Ori noi oamenii avem o altă menire, o altă chemare şi altfel de „parametri de funcţionare”. Noi suntem chemaţi să gândim, pentru că avem o capacitate extraordinară de creare. Odată cu creşterea, noi ar trebui să învăţăm, că nu putem să ne lăsăm viaţa condusă de instincte, ci trebuie să gândim bine orice acţiune pe care o facem.
Un mod de viaţă instinctual, adică egoist, este un mod de viaţă infantil, al celor care sunt copii sau care au devenit adulţi doar la trup nu şi la gândire. Oamenii care aleg să se maturizeze şi investesc în ei, pot spune că îşi conduc viaţa într-o anumită măsură. Cei care pot să îşi frâneze instinctele şi să le controleze, dau dovadă de maturitate. Mulţi se cred stăpâni pe viaţa lor când fac „şmecherii” care să le aducă venituri, când se impun înaintea altora şi ajung de temut, când reuşesc să îşi mai cumpere o maşină scumpă şi alte situaţii considerate „reuşite” dar, în realitate, este doar o altă faţetă a egoismului şi a vieţii conduse de instincte.
