Meditări

Părinţii risipitori…

de

Am auzit din păcate multe cazuri în care părinţii spuneau cu durere despre copiii lor că „şi-au luat lumea în cap” că „au plecat de acasă” şi am avut chiar prin clasa a şaptea un incident de acest fel în care un grup de adolescenţi din clasa noastră, a hotărât să renunţe la viaţa de elev şi au plecat undeva la o stână la munte nu ştiu pe unde. Mare tămbălău a fost atunci şi mare năduf aveau părinţii lor. Au plecat a doua zi în colindatul stânilor de prin munţi să-i găsească. Vreo două săptămâni a durat „operaţiunea” de aducere acasă şi s-a lăsat şi cu bătăi zdravene. Oricare ar fi cauza, nici un părinte nu se bucură că le pleacă copilul de acasă nici atunci când pleacă de răzvrătit, nici atunci când pleacă la vreo şcoală sau la casa lui. Despărţirea e dureroasă în fiecare din situaţii.

Dar ce se întâmplă când părinţii pleacă de acasă? Ieri am scris despre aspectul acesta şi despre câteva nevoi reale ale copiilor şi astăzi voi continua tot din acelaşi motiv al atenţionării nu al judecăţii. Viaţa copiilor noştri este mult mai importantă decât banii sau bunurile sau condiţiile pe care le putem oferi acestora. Asta nu înseamnă că nu trebuie să muncim, și să stăm acasă cu ei 24/7 , ci că e foarte important să fim împreună, ori în România ori în altă ţară dar să fim împreună.

Citește mai mult

Vin părinţii călători

de

„Domnu` Teo, vineri vin părinţii mei acasă şi nu mai fac  consiliere două săptămâni, nu i-am văzut de la crăciunul trecut şi acum vreau să stau cât mai mult cu ei.” Aşa a început discuţia cu unul din tinerii care fac consiliere de ceva vreme. A continuat însă pe acelaşi subiect şi am descoperit multă nesiguranţă, neîncredere, doliu, răzvrătire şi teamă în sufletul său. Mihai îşi iubea părinţii dar în sufletul său totul era amestecat cu privire la relaţia lor. Se bucura dar în acelaşi timp se întrista că vin acasă. Voia ca să îi mustre cumva, dar se temea că este nepotrivit pentru un copil să le ceară părinţilor care „se chinuie atât” ceva în plus. Voia să rămână mereu acasă sau să rămână mereu plecaţi, numai să nu trăiască toată lupta aceea emoţională a venirii şi a plecării lor. Avea nevoie de ei, dar nu avea curajul să îi tulbure de la planurile făcute. Se simţea abandonat dar legat, nu avea tăria să lege relaţii de teama abandonului. Îi plăceau cadourile şi banii pe care părinţii îi aduceau, dar se simţea cumpărat ieftin. Îl vedea şi pe Dumnezeu tot aşa, unul care are treaba cu oamenii tot pe la sărbători.

E un crâmpei, o fărâmă din ceea ce se pretrece cu fiinţa unui copil care are părinţii plecaţi pe afară. Cel puţin Mihai, avea tot ce îşi dorea, dar depărtarea şi lipsa părinţilor lucrau în fiinţa lui dramatic. Încerca să-şi tempereze emoţiile şi sentimentele, dar deja are „malformaţii”. Încerca să ignore „boala” dar efectele erau vizibile de la depărtare. Avea tot ce îşi dorea dar nu avea nimic. Îl invidiau colegii pentru telefonul său, hainele sale, banii săi, iar el îi invidia şi mai profund pe colegii pe care tata sau mama îi aşteptau la ieşirea de la ore. Imaginea copiilor aşteptaţi de părinţi la ieşirea de la şcoală şi îmbrăţişările Mihai mi-a povestit-o mai mult în hohote de plâns, la fel ca şi pe cea referitoare la şedinţa cu părinţii, serbările de la şcoală şi ajunsul acasă de la şcoală. Pe el nu îl îmbrăţişa nimeni. Luase atâtea note bune, reuşise atâtea proiecte dar nu simţise braţe strângându-l la piept ci doar o voce în telefonul rece înainte de culcare. Voia mai mult…. de fapt voia mai puţin… voia să fie copil şi să fie îmbrăţişat. L-am strâns în braţe şi a plâns minute bune, altceva nu am putut să îi spun, nu am putut să-i motivez părinţii de nici un fel, nu am putut să îl îndemn să mai rabde, să mai sufere, să se mai mulţumească cu telefonul său, cu hainele sale. Nici nu am mai putut deschide gura… avea nevoie doar de o îmbrăţişare.

Citește mai mult

De ce să fim miloşi?

de

Chiar aşa, de ce să fim miloşi? Cât de bine este ca într-o lume a dezechilibrelor să mai fim miloşi. Când căţeluşii valorează mai mult decât copiii care sunt avortaţi, când jocurile pe calculator ne omoară orice urmă de compasiune şi milă de ce să mai fim miloşi? Nu e cumva o slăbiciune mila aceasta? Nu e o chichiţă religioasă?

Ei bine, trebuie să fim miloşi pentru că aşa sunt copiii lui Dumnezeu. În primul rând trebuie să fim miloşi că aşa e natura noastră de oameni cu o inimă nouă. Mila este o cerinţă a lui Dumnezeu pentru noi şi în acelaşi timp un exemplu lăsat de Domnul Isus în umblarea Sa pe pământ. Domnul Isus a arătat compasiune şi milă faţă de oameni şi cerinţa asta o are şi de la noi. Acesta eu îl consider principalul motiv în a fi miloşi.

Apoi trebuie să fim miloşi pentru că ne facem bine nouă înşine. Proverbe 11:17 spune „Omul milostiv îşi face bine sufletului său, dar omul fără milă îşi turbură însăşi carnea lui.” Ce verset clar şi convingător. Nu trebuie multă cercetare să vedem cât este de adevărat. Priviţi la un om pe care îl ştiţi ca fiind milos apoi la unul pe care îl ştiţi zgârcit şi veţi vedea diferenţa chiar pe faţa lor şi pe postura corpului. Oamenii fără milă îşi fac lor înşişi rău. Aşa că unul din motivele pentru care trebuie să fim miloşi e cât se poate de egoist J şi anume să ne facem bine nouă înşine.

Citește mai mult

Să iubeşti mila

de

 „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Mica 6:8

Zilnic am parte de imagini pe mail sau pe facebook care inspiră milă. Ba sunt copii cu perfuzii, ba sunt femei abuzate, ba sunt animale rănite, copii cu malformaţii, creştini arşi etc. Oamenii sunt emoţionaţi la vederea unor astfel de imagini, care de regulă sunt HOAX-uri, dar dacă e vorba să facă altceva decât să dea „like”, „share” sau „send” nu mai sunt deloc aşa de generoşi. Lăsând la o parte problema HOAX-urilor şi privind la implicarea în cazurile în care este nevoie de ajutor, noi oamenii nu mai avem disponibilitate să intervenim.

Pe reţele sociale sau pe email discutăm intens despre cazurile disperate şi le popularizăm în speranţa că cineva, cu mulţi bani, va da pentru cazul acela ceva. Rareori ne gândim că noi suntem cei care trebuie să dăm celui care are nevoie. Sperăm mai mereu ca „cineva cu bani” să aibă milă şi să intervină, sperăm ca cineva care nu mai are ce face cu banii, să vadă şi să ajute, iar dacă nu o face, îl considerăm fără inimă, îl acuzăm şi îl condamnăm. De cele mai multe ori judecăţile acelea ne incriminează pe noi nu pe cei „cu bani”.

Citește mai mult

Abordarea ispitei

de

Nouă oamenilor ne place să clasificăm păcatele pentru că o clasificare a lor ne este convenabilă. Clasificarea lor ne aduce anumite „avantaje”. În primul rând ne poate poziţiona faţă de alţi oameni, ne pune ori în poziţia „cine e ca mine”, ori în poziţia „lasă că alţii fac unele mai mari” şi ambele poziţii sunt privite bine de firea noastră „care se strică după poftele înşelătoare”. O clasificare a păcatelor sau o dimensionare a acestora, o fac doar oamenii căci înaintea lui Dumnezeu păcatul se numeşte păcat indiferent dacă e minciună sau crimă, e o abatere de la ascultarea de Dumnezeu. Aşa că suntem tentaţi să privim cu îngăduinţă „păcăţelele” noastre şi să nu ne purtăm aspru cu trupul nostru. Avem păcate pe care le considerăm „nevinovate”, pe altele le considerăm că „nu sunt aşa grave” că „sunt alţii care…” şi asta este spre distrugerea noastră.

Ieri scriam despre cât de uşor ne înfăşoară păcatul şi cât de uşor ne leagă, folosind aspecte aşa de fine încât ni se par complet inofensive. Mai mult, acele aţe subţiri ale păcatului sunt şi foarte plăcute aşa că tendinţa de a le consuma este puternic amplificată după prima „gustare”.  Ei bine, este necesară o abordare corectă a ispitelor pentru ca ulterior să putem să fim biruitori în bătălie de aceea gândurile mele sunt în permanenţă focalizate nu pe păcatele uriaşe ci pe „păcăţelele” şi ispitele mici şi dulci pe principiul: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre Sunt în floare.”

Citește mai mult

Să te laşi iubit…

de

Dacă are omul ca fiinţă vreo nevoie mare, uriaşă, capitală în zilele noastre, aceea e tocmai nevoia de a fi iubit corect şi deplin. Dumnezeu a văzut foarte bine această nevoie şi a venit spre noi să o împlinească şi să ne transforme şi pe noi în oameni care iubesc corect şi care se lasă iubiţi. Iubirea lui Dumnezeu este singura iubire corectă şi neegoistă care ar trebui să ne inspire ca model, dar care ar trebui şi să fie adoptată, acceptată de noi pentru a ne simţi într-adevăr iubiţi. Aşa cum scriam acum două zile iubirea omenească, cea lăudată, cântată, desenată, arătată este pervertită şi foarte puternic sexualizată şi golită de conţinut, dar şi oamenii, pentru că au trăit o perioadă cu iubiri surogat nu mai ştiu, nu mai  vor, nu mai pot, să se lase iubiţi.

În ultima meditare abordam motivele pentru care oamenii nu sunt „iubibili” şi ce anume pune piedici ca oamenii să primească iubirea celor din jur. Pentru că nu e totul să ai nevoie de iubire, mai trebuie să te şi laşi iubit. Noi oamenii, datorită trăirii în iubiri omeneşti otrăvite, credem că noi trebuie să fim iubiţi aşa cum suntem şi pretenţia asta o ridicăm la rang de scop al vieţii. În realitate este o concepţie greşită despre iubire. Pe mine personal iubirea soţiei mele m-a transformat aproape în întregime, nu mai sunt aproape deloc acela dinainte de căsătorie, dar am fost gata întotdeauna să mă schimb, chiar dacă uneori a fost extraordinar de greu. Acum sunt schimbat mult şi încă mai am de lucru. Eu cred că „am datoria” să mă las iubit, altfel, soţia mea va avea o muncă colosală, bătălii nedrepte, consum mare de energie şi emoţie ori eu sunt chemat să o iubesc la rându-mi şi deci să fac să îi fie mai bine, mai uşor.

Citește mai mult

Cât de „iubibili” suntem?

de

Da, după cum ieri spuneam, cred că nu e totul să avem dorinţa să fim iubiţi, ci mai mult decât asta e nevoie şi să ne lăsăm iubiţi. Dorinţa de a fi iubit, cu puţine excepţii, o are fiecare bărbat şi fiecare femeie, aşa că nu aici ar fi o problemă, ci mai degrabă problema majoră este dacă oamenii se lasă iubiţi sunt aşa cum spuneau „taximetriştii” dacă sunt „iubibili”.

Voi încerca să surprind câteva aspecte ale vieţii care ne îndepărtează de iubire sau care ne transformă în persoane cu eticheta „neiubibil” pe frunte. Aceste aspecte pot fi dramatic îmbunătăţite în cele mai multe cazuri şi avem datoria să le schimbăm, mai ales dacă avem şi conştienţa existenţei lor şi ceva energie disponibilă. Deci iată câteva aspecte majore:

Rănile trecutului. Se ştie prea bine că nu am trăit în paradis până la momentul când vrem să fim iubiţi. Am trăit într-o lume egoistă, păcătoasă, centrată pe plăcerea de o clipă, centrată pe senzualitate şi spectacol. Oamenii care ne-au înconjurat au fost în consecinţă deci, e foarte posibil ca pe noi să fie răni. Rănile trecutului ne fac „neiubibili”, de fapt dacă comparăm cu rănile fizice, oamenii răniţi se feresc de ceilalţi sau stau la distanţă, pentru că orice atingere e dureroasă. Dacă ai o rană la mâna dreaptă cu siguranţă nu vei întinde mâna spre necunoscuţi ca să ţi-o strângă, rana care te doare te face să o bandajezi cât mai mult, să o izolezi pentru a o proteja cât mai bine.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.