Lună: decembrie 2013

Conflicte dintr-o altă viaţă

de

Ce mai titlu!?!?  Dar e o realitate. Scriam ieri şi alaltăieri despre modul în care copiii ajung să trăiască o viaţă, de fapt ca o extensie a vieţii părinţilor şi trăirea asta în prizonierat aduce mari bătăi de cap. Teoretic, fizic, omul este liber să scape, practic, psihic şi spiritual îi este greu dacă nu imposibil. Asta duce la conflicte pe multe nivele: cu sine, cu părinţii, cu soţul sau soţia, cu generaţia de după şi mai ales cu Dumnezeu.

Una din  sursele clare de conflict între generaţii este tocmai dorinţa părinţilor de a trăi prin copiii lor. Conştient sau inconştient, direct sau indirect copiii vor dori în permanenţă să se scuture de o robie pe care cei mai mulţi dintre ei nici nu o identifică, dar o trăiesc din plin. Am avut ocazia să citesc şi să văd mulţi copii răzvrătiţi, dar la acea vreme nu am înţeles cauza răzvrătirii lor. Atunci o vedeam ca pe o inconştienţă. „Cum mă, să primeşti tot ce doreşti, să fii acceptat în casă şi să nu fii ascultător, să nu asculţi cerinţele părinţilor?”. Acum însă înţeleg o parte din „răzvrătiţi”. Prea adesea părinţii aplică „regula de aur”. Regula de aur e dominantă azi în aproape toate domeniile vieţii şi este: „Cine are aurul face regula”. Aţi auzit vreodată expresii „cât eşti în casa mea şi mănânci la masa mea faci cum spun eu” sau „măi nesimţitule, de asta bag eu bani în fundul tău?” sau „dacă nu te duci la medicină eu nu te mai ţin în şcoală, te duci la muncă”? Aţi auzit vreodată? Vă sunt cunoscute? Ei bine, ele fac parte din normele de aplicare ale „regulii de aur”.

Citește mai mult

Trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci părinţii mei trăiesc prin mine…

de

Am primit ieri „semnale” că meditarea a fost cam dură… dar o realitate nu poate fi acoperită cu dulcegării, o realitate trebuie privită şi analizată la rece, cu echilibru şi cu dorinţa de a deveni mai buni prin subordonarea călăuzirii  Duhului lui Dumnezeu. Aşa se face că astăzi voi continua să privesc în mine şi în realitatea din jurul meu din acest domeniu.

Am discutat la consiliere cu unele persoane care erau pur şi simplu nefericite. Aveau cam tot ce le trebuie, aveau familie frumoasă, meserie bună, parteneri cum alţii nici nu visează, o condiţie materială deosebită şi o viaţă religioasă, bună de oferit ca model altora. Unul din cazuri a fost mai deosebit. O doamnă doctor care le avea pe toate cele de mai sus şi reclama o nefericire şi o depresie crunte. Nu înţelegea de unde şi mi-a luat destulă vreme să înţeleg şi eu de unde. Avea tot ce îţi doreşte un om ca să fie fericit şi era nefericită. O expresie mi-a atras atenţia când aceasta îşi vărsa sufletul. „Simt că nu trăiesc”. Cum adică? am întrebat-o. Am senzaţia că trăiesc viaţa altcuiva! A cui? Nu ştiu! Dar ulterior am aflat cine a dorit aşa de tare ca micuţa „alergătoare” să se facă „doctoriţă” şi de ce.

Ca părinte îmi doresc să fiu ascultat de copiii mei şi să devină „ceva în viaţă” pe considerentul că „eu ştiu mai bine” din cauză că „am şcoala vieţii”. Desigur că aş dori să devină ce cred eu că li s-ar potrivi sau unde cred eu că s-ar câştiga o pâine bună şi transfer aceste pretenţii în viaţa copiilor mei care de voie, de nevoie şi le vor asuma ca idealuri ale lor. Nu e rău să-ţi îndrumi copilul spre bine dar cred că e greşit să faci din copil altceva decât e chemat să fie. Iată câteva exemple:

Citește mai mult

Când părinţii trăiesc prin copiii lor

de

„Dacă mă faci de râs, aşa îţi trag o mamă de bătaie…”, „ce spune acum lumea despre mine mă? Nu ţi-e ruşine? Ne distrugi. Nu ţi-e milă de noi?” Sunt afirmaţii pe care le-aţi auzit şi voi, nu doar eu. Fie că le-aţi auzit de la părinţii voştri, fie că le-aţi rostit copiilor voştri sau pur şi simplu le-aţi auzit la prieteni care discutau cu copiii lor. Da, intenţionez să scriu despre părinţi care trăiesc prin copiii lor.

Ştiu că e greu un asemenea subiect, pentru că e considerată lipsă de bun simţ să vorbeşti sau să scrii ceva „sensibil” despre părinţi, dar îmi asum riscul acesta pentru că intenţia mea nu este deloc să fiu judecător sau critic, ci doresc să atrag atenţia celor care sunt părinţi asupra unui pericol destul de mare, acela de a confisca viaţa copiilor lor. Deci din start vă spun că nu doresc să critic ceva ci să semnalez nişte realităţi faţă de care fiecare trebuie să se poziţioneze după cum Dumnezeu îl va lumina.

Marea majoritate a persoanelor din biserici pretind că „copiii sunt un dar de la Domnul”. Asta uneori e o teorie doar, pentru că în realitate ştiu persoane care nu-şi doreau atunci un copil, nu era în planurile lor, dar dacă tot a venit… „e un dar de la Domnul”. Alţii, chiar şi-au dorit copilul s-au rugat şi l-au aşteptat şi atunci a fost primit într-adevăr ca pe un dar. Problema cu marea majoritate dintre noi, este că facem din dar, o proprietate, un drept al nostru. Când e vorba de o maşină primită cadou e oarecum de înţeles, când e vorba de o cămaşă e iar de înţeles, dar când vine vorba de un om, nu mai este de înţeles. Ceea ce primim de la Dumnezeu, nu devine proprietatea noastră, ci ne este încredinţat spre administrare. Aici intră darurile spirituale, resursele financiare şi materiale, copiii, partenerul de viaţă şi viaţa însăşi. Adică „darul de la Domnul” va trebui „folosit” în condiţiile impuse de Domnul, pentru că nu devine proprietatea noastră, ci rămâne proprietatea Lui.

Citește mai mult

Ce fel de oameni ar trebui să fim noi

de

S-a vorbit ieri foarte mult, în multe biserici despre o zi a României, despre ziua care ar trebui să fie sărbătoare naţională şi mai ales s-au făcut multe rugăciuni, s-au cântat multe cântări cu tema aceasta, s-au spus multe poezii. Mulţi din cei care au făcut asta ar avea dificultăţi în a-şi aminti a doua strofă a imnului naţional, dar cred că dragostea de ţară se limitează la un „program artistic în biserică”. Da rugăciunile unora erau parcă de pe carte, făcute bine, cu tot ce trebuie, doctrinar corecte cu multă evlavie însă meditam la situaţia asta şi mă întrebam  ca Petru: Ştiind toate aceste lucruri (necredinţa, hoţia, minciuna, înşelare, trădarea, lipsa respectului, avorturile, curviile, nesimţirea, ura) în viaţa poporului român: Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?

Oare ajunge rugăciunea? Oare e destulă cântarea sau predicarea despre România? Oare e bună nemulţumirea şi critica faţă de clasa politică a ţării? Ce fel de oameni ar trebui să fim noi ştiind că toate aceste lucruri s-au stricat şi au să se mai strice? Putem să pretindem oare că ne pasă de poporul acesta amărât dacă stăm în confortul nostru acasă sau la biserică şi spunem rugăciuni? Oare nu e nevoie de ceva în plus?

Citește mai mult

Mai suntem români? Mai suntem stăpâni?

de

Îmi dau seama că punând o asemenea întrebare nu sunt plăcut pentru mulţi dar nu mă pot „înfrâna” azi să mi-o adresez. În ce măsură mai suntem noi români? Desigur că există persoane în care sentimentul e puternic românesc şi sunt în stare să defileze cu steguleţe ale României pe stradă. Sunt creştini care atât de români sunt că de 1 decembrie merg la Alba Iulia. Există fel şi fel de oameni cu fel şi fel de intenţii şi motivaţii. Eu însă azi, aleg să gândesc puţin critic.

Bine, suntem români dar nu că am ales asta, ci pentru că Dumnezeu a hotărât să ne naştem aici. Unii ar spune că „au ales” dar nu pot merge pe varianta asta, consider că voia lui Dumnezeu este providenţială şi că El a hotărât să ne naştem aici. Dacă ar fi să întrebăm într-un sondaj toată populaţia României dacă le place că sunt români, cred că am găsi destul de mulţi să spună că da. Dacă ar fi să adresăm o a doua întrebare, dacă le place România, mulţi ar spune nu. De fapt asta se şi vede în numărul mare de români care trăiesc în afara ţării. În cele din urmă fiecare aleargă undeva unde se câştigă şi se trăieşte mai bine dar invariabil asta se reflectă asupra „dragostei de ţară”. Foarte mulţi oameni au plecat, unii nu ţin cu dinţii că sunt patrioţi, dar există o categorie care pretind că şi-ar da viaţa pentru ţara asta dar la necaz au şters-o repede de aici. Nu e un motiv de critică ci doar o observaţie necesară ideilor care vor urma.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.