De când eram mic uram ca cineva să mă pişte şi mai ales uram ca cineva să îmi sucească mâna la spate. Când cineva mă pişca „scoteam flăcări şi pe nas şi pe urechi” iar dacă mă ţinea cu mâinile la spate mă agitam până mă apuca disperarea. Culmea e că aveam pe cineva din familie care „adora” să pişte şi să-ţi sucească mâinile la spate şi se amuza copios din asta. Ca să mă apăr de persoana aceasta şi acţiunile sale am gândit tot felul de metode de protecţie. Una era să port pantaloni groşi (că de picioare te pişca) şi alta era ca atunci când dădea o ţâră frigul eu deja să am o geacă de fâş ca să pot scăpa mai repede din strânsoare. Nu doar aceste metode le găsisem ci şi altele cum ar fi evitarea acelei persoane şi a tuturor ce îi semănau, discuţia de la distanţă sigură, comunicarea defensivă (căutam să nu ajungem cu discuţia unde era risc) şi multe altele.
Ulterior aceste metode de protecţie pe care le găsisem în copilărie au devenit adevărate ziduri. Nu mă mai apărau de acel pericol pentru că deja ieşisem din mediu, dar eu eram între acele ziduri de protecţie şi pe timp de pace pentru că cineva mă abuzase în felul acesta şi mi-am făcut anumite tipare. Asta m-a încurcat tare în viaţă. Asta m-a făcut să am mari probleme în relaţionarea cu fetele (persoana era o femeie) şi mai târziu cu soţia mea. Nu mă puteam apropia de fete de nici o culoare, adică ba da, de roşu, roşeam ca semaforul dacă trebuia să vorbesc cu vreo fată.
