Bunule Dumnezeu…

În viața noastră de oameni, una din formele de a intra în grațiile cuiva, de la care vrem să obținem ceva, este să începem discursul cu o apreciere a acelei persoane. Cu cât persoana ne este mai străină, cu atât acea apreciere sau pe românește „perierea” persoanei e mai falsă și mai evidentă. Când avem de obținut ceva de la un cunoscut, îl cunoaștem mai bine și reușim să o ambalăm mai frumos. Când nu ne este așa apropiată persoana, reușim cu brio, să o facem lată, pentru că o dăm pe chestii generaliste și simpliste. Lucrurile se complică rău de tot, dacă ceea ce vrem să cerem e un aspect greu, complicat sau dacă am greșit față de acea persoană. Atunci, la grabă mare și nevoie mare, ajungem să o facem pe proștii în stil barbar.

Când mergem înaintea lui Dumnezeu, suntem tentați să mergem cu aceleaşi atitudini și proceduri. Credem adesea că „periind” pe Dumnezeu, vom căpăta indulgență și că va trece cu vederea unele fapte ale noastre. Așa se face că unii oameni nu mai contenesc în rugăciunile lor, cu tot felul de diminutive, de drăgălășenii și exagerări, unele tâmpite bine, când știu că au comis-o. Aud din ce în ce mai des, rugăciuni bogate în „aprecieri” la adresa lui „Dumnezeu drăguțul”, combinate cu cereri de iertare din ce în ce mai generaliste. Oamenii cred greșit că: dacă îl iau „prin învăluire pe Dumnezeu” fie nu își dă seama, fie e înduplecat.

E o tactică pe care copii mei au folosit-o „la greu”. Dacă făceau vreo boacănă, când se apropia descoperirea, te luau cu întrebări de filosofie. Tati dar tu cum de ești așa puternic? Tati dar când ai cunoscut-o tu pe mama? Tati dar tu ai putea să ridici o greutate mare mare de tot? Și alte și alte întrebări sau chestii, care să scoată din tine orice altceva, decât mustrarea pe care intenționai să o aduci sau, după caz, care să te ia prin învăluire și să uiți de „nelegiuirea” descoperită.

Ei bine, la Dumnezeu nu merge așa. Scuze de expresie, dar tot o folosesc: Cu Dumnezeu, nu merge să o faci pe prostul! El nu e impresionat de giumbușlucurile verbale, de perierea prin cuvinte sau gesturi prostești și neconforme cu viața trăită. Dumnezeu urăște să fie luat de fraier și omul care face asta o va păți amarnic. Înaintea lui Dumnezeu nu putem decât să recunoaște și să ne pocăim. Altă cale nu este.

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Important este să trăim, că de vicleșuguri ale vorbelor, nu este loc. Poate merg cu unii oameni, cu Dumnezeu nu au nici o șansă. Ba chiar cei ce insistă, pot ajunge în situația descrisă de Domnul Isus și redată de Luca: Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă, şi să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” drept răspuns, El vă va zice: „Nu ştiu de unde Sunteţi.”

Mâhnirea Domnului Isus era: De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu?

De ce oare avem tendința de „a prosti” pe alții pentru a obține avantaje cât de mari, cu minim efort? De ce e în noi dorința asta de a evita și de a o lua pe scurtături, de a apela la „pile”, de a ne crede mai deosebiți decât „prostimea”? De unde e oare în noi dorința asta permanentă, de a „fraieri” pe oricine, de a duce cu vorba, de a lua prin învăluire și când o să ne pocăim de stările astea ascunse și perfide?

Dumnezeu are un dezgust profund pentru încălcările sau „ocolirile” legii și nu va fi indulgent, oricât de „amuzanți” încercăm noi să fim, prin faptul că ne prostim. De fapt, un copil poate reuși să fie amuzant când o comite, dar un adult, nu va reuși decât să devină și mai dezgustător prostindu-se. Orice păcat am fi făcut, singura variantă este să ne căim de el, să îl recunoaștem, nu să o dăm la „giumbușlucuri” infantile. Oare când ne vom maturiza cu adevărat?

Ei pot fi comici, dar noi nu. Oricum, Dumnezeu nu râde de se prăpădește, la giumbușlucurile nimănui. Pentru el păcatul nu va fi niciodată comic.