Blog

E ciudat cum unul din organele trupului nostru poate prelua controlul și ne poate face adevărați „oameni ai durerii” nu în sensul Mântuitorului care a suferit pentru izbăvirea lumii, că nu ni se cere asta, ci în sensul cufundării noastre în suferințe învățate și îmbrăcate.

Inclusiv mediul în care creștem e unul care ne impune să fim oameni ai durerii, mai apoi învățăm noi bine lecția și ne provocăm mereu și ne menținem mereu suferința, ne lipim de ea și chiar ne identificăm cu ea. Spun asta cu toată responsabilitatea și pot da exemple nenumărate. Noi oamenii suntem foarte tentați să ne însoțim cu suferința.

Să luăm un exemplu clasic: o decepție în dragoste. Vârsta la care ne îndrăgostim e fragedă de regulă, probabilitatea de a avea așteptări irealiste e maximă. De regulă acea primă relație nu durează și asta este pentru noi o durere. Cei mai mulți nu vor să fie consolați de durerea lor, vor să o trăiască, să o cânte, să o invoce, să o trăiască prin toți porii. Mai mult, acea despărțire la cei mai mulți rămâne o sursă aproape continuă de durere la care nu vor să renunțe.

Scenarii pot fi multe dar e interesant cât de mult ne dorim suferința. Veți spune: dar nu e adevărat, cum să doresc suferința, o urăsc? În realitate dacă analizăm descoperim că suntem așa de familiari cu suferința încât devenim urâcioși cu cei ce ar vrea să ne scape de ea, ne facem adevărate strategii mentale pentru a ne apăra „dreptul la suferință” și asta cunosc foarte bine cei ce fac terapie cu oamenii. Exemple mai la extreme sunt clasicele cazuri de violență domestică, unde persoana abuzată se întoarce în mediul violent pentru că suferința o percepe ca făcând parte din existența ei iar lipsa suferinței, o interpretează ca un atac la imaginea sa.

Poate că aceste cazuri vi se par fie prea îndepărtate, fie prea străine dar să ne uităm doar la neiertare și vedem același scenariu. Neiertând suferim, ne mâniem, ne aprindem, nu dormim, alterăm alte relații, ne inactivăm de la treburile zilnice, disperăm, astea toate doar pe noi ne afectează și așa de greu vrem să iertăm, pentru că ne place să suferim, mai bine zis minții noastre îi place să suferința.  Iertarea ar pune mintea în concediu sau ar trebui să își caute altceva de gândit pe când neiertarea îi dă combustibil de cea mai bună calitate. „Bine faci tu că te mânii? Bine fac, până la moarte.”

Durerea mereu naște durere. Durerea nu naște bucurie deși uneori suntem tentați să credem asta. Lipsa durerii naște bucurie. Dar în același timp durerea cea mai multă ne-o fabricăm noi, nu e ceva ce Dumnezeu îngăduie în providența Sa, ci e ceva care vine pentru că noi nu respectăm Viața și asta înseamnă durere. Să trăiești viața altfel de cât se trăiește înseamnă durere. E durere să furi, nu te doare neapărat atunci dar îți asiguri o cantitate de durere. E durere să curvești, în cele mai multe cazuri nu doare atunci, dar sigur adună o cantitate de durere ulterioară. E durere avortul, e durere minciuna, e durere ura, e durere mânia, e durere respingerea.

Întrebarea pe care mi-o adresez des este, oare sunt doritor de a trăi fără durere? Oare nu mă identific așa de tare cu ea încât mi-o provoc singur? Oare dacă aș avea garanția că pot scăpa de 95% din durere după un tratament scurt aș alege acel tratament. Teoretic da, dar știind că ar trebui să reașez 50% din viața mea oare aș mai vrea?

Mă frământă de ceva vreme alegerea Evei? De ce nu a fost ispitită mai degrabă de pomul vieții în loc de cel al cunoașterii? De ce a vrut durerea morții? De ce mintea mea e setată parcă să aleagă, să-și provoace/să provoace durere? De ce așa de natural ne simțim ca victime/agresori, adică în rolul de manageri ai durerii?

Scriptura ne spune că „El durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Cred că durerea, spre care suntem așa de înclinați e o consecință a blestemului venit din neascultare. Parcă nu mai suntem în stare să trăim fără durere, parcă e din noi sau chiar cum zice Scriptura, e blestemul ieșirii de sub voia lui Dumnezeu.

Chiar dacă nu ne doare nimic, ne provocăm dureri prin gânduri, gânduri la dureri ale trecutului mixate cu frânturi de realitate și „bătute spumă” de mixerul minții. Gânduri mixate din durerile trecutului și proiecțiile fantasmagorice ale acestora din viitor. Vedem monștri în viitor pentru că îl privim prin traumele trecutului. Mai mult „vedem ce vrem să vedem”. Dacă am avut o durere, rănire în trecut putem alege ca să gândim că în viitor nu mai e posibilă, pentru că am învățat lecția sau să alegem să ne temem mereu de oameni. Ghici ce? Alegem să ne temem mereu de oameni pentru că asta ne provoacă suficientă suferință ca să ținem în viață acea durere permanentă.

Și totuși putem scăpa ce cea mai mare cantitate de suferință prin înnoirea minții, prin trăirea în prezent. Eu am ajuns la concluzia că doar trăirea asumată, în prezent e soluția pentru a scăpa de cea mai mare cantitate de suferință. Aș fi tare curios de părerea voastră pe această temă.

Photo by Jonathan Rados on Unsplash

E noapte, e spre sfârșitul acestui an, după unii ar mai fi câteva ore din 2019 și gândurile mi s-au dus din ceea ce lucram la proiectul ASUMAT, spre însingurare. Abia acum am realizat că sunt mai singur ca niciodată, singur în camera mea unde înregistrez, scriu, consiliez și lucrez. O singurătate care e adesea condamnată și incriminată, dar mie îmi pare o binecuvântare.

Consider însingurarea o binecuvântare nu pentru că mă separă de oameni, pentru că și eu sunt om și simt nevoia de conectare, dar o consider binecuvântare pentru că mă forțează să mă observ pe mine. Și când te poți observa mai bine dacă nu atunci când ceilalți oameni de regulă se adună iar tu, în opoziție, ești singur, se creează un efect de supra luminare (ca atunci când toate reflectoarele sunt pe tine, nu mai împarți cu nimeni scena sau încăperea). Nimic nu-mi mai distrage atenția de la mine, trebuie să mă văd, trebuie să mă analizez. Da, e disconfortant de cele mai multe ori, dar tare benefic.

Consider însingurarea o binecuvântare pentru că mă forțează să mă accept așa cum sunt. Nu știu câți oameni sunt mulțumiți de ei înșiși dar eu nu sunt încă în categoria ălora 😊. Mereu găsesc motive să nu îmi placă de mine pe diferite arii. Ei, farmecul însingurării este că stând cu mine o vreme, trecându-mi spaimele, încep să cred că sunt ok așa cum sunt, încep să mă accept și chiar să mă plac. Lucru esențial când vrei să fii de folos semenilor. Scriptura ne spune prin cuvintele Mântuitorului: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Consider însingurarea o binecuvântare pentru că mă pot „conecta” mai lesne cu Dumnezeu. Da, sunt de acord, Dumnezeu e omniprezent, poate fi întâlnit mai ales în semeni, dar un alt nivel al întâlnirii lui Dumnezeu este să Îl întâlnești singur pe munte, în liniște. În astfel de momente simt că prezența Sa mă inundă și asta fără să străduiesc în vreo rugăciune ci pur și simplu ca o cufundare în acea prezență divină. E dacă vreți liniștea care te învăluie și care în alt context e înfricoșătoare, dar care atunci când cauți conectarea cu Dumnezeu poate însemna chiar prezența Sa.

Consider însingurarea o binecuvântare pentru că mă pot opri din gândire. Da, fac asta tot mai des, poate veți crede că o iau pe căi rătăcite, credeți ce vreți dar e minunat să trăiesc doar prezentul. Tot Mântuitorul spune: „Ajunge zilei necazul ei!” Noi oamenii am vrut să decidem noi, de aceea am ales prin Eva să mâncăm din pomul cunoștinței și de atunci mintea ne conduce pe noi nu noi deținem mintea. Când înveți să folosești mintea ca pe oricare alt mădular capeți pace. În singurătate e cel mai prielnic mod de a face asta, dacă nu te înfricoșezi.

Consider însingurarea o binecuvântare pentru că e o practică sau stare pe care doar oamenii puternici o pot trăi. Nu, nu vreau să mă laud ci vreau doar să spun că mă bucur că evoluez. Cât de mult? Dacă e destul? Nu măsor niciodată. Cei care au fost în consiliere știu că sunt adeptul pașilor mici. Mă bucur că evoluez și atât. Dacă aș măsura aș putea deveni mândru de realizările mele sau dimpotrivă întristat. Știu doar că sunt pe drum și asta mă liniștește, înseamnă că am evoluat, e de ajuns.

Nu consider că a fi însingurat e o dovadă se superioritate, e doar o stare cu care trebuie să ne obișnuim și să o trăim atunci când e momentul. Nu consider că sunt mai bun decât cei ce serbează împreună, cei ce petrec în familiile lărgite sau la biserici sau oriunde. Nu fac comparații ci accept realitatea, accept prezentul și prezentul e încărcat de Dumnezeire. Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Și a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce Se numește «Eu sunt» m-a trimis la voi.’”

Celor ce petrec timp de calitate în anturaj le doresc împlinire și bucurie. Celor ce petrec timp singuri le doresc pace în suflet iar bucuria lui „Eu sunt” să vă inunde viețile.

Nu uitați, însingurarea nu e o dramă, nu e o tragedie, e o oportunitate! Dar despre asta voi scrie și înregistra mai multe în proiectul ASUMAT.

Credit foto: PIXABAY

Mă uit în urmă în viață și văd, nu la mare distanță, semne ale imaturității mele și îmi e jenă de ele. Am intrat cu ceva ani în urmă în câteva dezbateri publice neziditoare din motive de opțiuni politice. M-am pocăit la acea vreme și de atunci sunt foarte prudent cu acestea. Mă uit în facebook uneori când intru pentru campaniile la care lucrez și văd o învrăjbire crâncenă, de la ușoare ironii, la sarcasm rece și dur, la ură pe direct. Toate scoase la iveală de opțiunile politice actuale. Văd așa de multă ură, așa de multă vorbărie goală, așa de multă patimă și răutate că mă simt fără speranță.

Când citesc postări ale unor oameni care conduc biserici sau zone, ale unor oameni „cu greutate” în mediul neoprotestant care își permit să verse ură, desconsiderare, vorbe grele, acuzații nefondate, amenințări și altele mă cuprinde o așa de mare părere de rău și un așa intens sentiment de zădărnicie și lipsă de speranță încât sunt tentat ă cred că nu există speranță de însănătoșire.

Încerc să conectez situația actuală cu Scriptura să găsesc un anume aspect, pentru a primi lumină dar nu reușesc să descopăr. E vorba de această dorință a noastră, de fapt nu e dorință că e un drept pe care ni-l însușim problematic cred, dreptul de a decide noi soarta țării și a lumii. Ne dorim să fim noi cei ce decid cine să conducă, cum să o facă și cât să o facă. De undeva, am căpătat iluzia că noi, creștinii, cei prigoniți în toată istoria lor, suntem chemați să decidem noi. Cred că ceva nu e în regulă deloc, nu e „naturală” pentru creștinism această putere politică.

Da, sunt de acord și recomand ca și noi să ne exercităm dreptul la vot. Da, sunt de acord și recomand să votăm cu cine ne luminează Dumnezeu. Dar ce se întâmplă acum e mult mai mult decât asta. E parcă o încrâncenare și o luptă special stârnită ca să iasă zeama răutății afară și să se mai descopere ce e prin inimile credincioșilor. Poate e chiar o tehnică a dușmanului pentru a ne face de râs în fața celor pe care am putea să îi influențăm în bine.

Vrem președinte „creștin” sau care „să țină cu creștinii”. Despre ce vorbim aici? De unde avem fanteziile acestea în mintea noastră când Biblia ne spune clar că lucrurile se vor strica și păcatul va ajunge la culme? De ce avem fantezia că putem noi schimba legi fundamentale când suntem avertizați că vremurile din urmă se vor asemăna cu vremurile Sodomei și Gomorei? De ce ne irosim puținele resurse, puținul respect câștigat de înaintași pentru a ne zdrobi capetele unii altora? De ce am ajuns să ne urâm (deși nu vom recunoaște niciodată)  din cauza unor candidați la președinție? Ce e cu noi? Ne-a apucat spiritul acestui veac?

Ooo, dragii mei! Nu la asta suntem chemați! Suntem chemați să fim sare și lumină, să fim acea adiere blândă, proaspătă, curată. Suntem chemați să luminăm blând în nevoile cele mai mari, în bezna cea mai mare. Nu suntem chemați să ne răstim pe facebook, suntem chemați ca prin viața noastră curată să îl influențăm pe vecinul, colegul, prietenul nostru. Suntem chemați să ștergem lacrimi, să legăm răni, să ridicăm pe semeni, să ducem la Medic pe cei răniți nu să spargem capetele celor ce nu gândesc ca noi.

Suntem chemați să unim, nu să îi demonizăm pe cei ce nu gândesc ca noi. Suntem chemați să împăcăm, nu să umilim pe cei ce nu au aceleași preferințe. Suntem chemați să vedem dincolo de ce văd ceilalți oameni. Suntem chemați să ne rugăm pe cei ce sunt înălțați în dregătorii.

Până la urmă nu afirmăm noi că Dumnezeu e în control? Nu predicăm noi că e atotputernic, omniprezent, omniscient și nici un fir de păr nu cade fără știrea Lui. De ce ne oprim doar la teorie? De ce ne agită până la disperare și furie când nu putem controla NOI lucrurile?

Vă îndemn dar fraților să ne purtăm într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o. Nu vă mai angajați în dispute aiurite pe rețele sociale care nu zidesc nimic ci scot în evidență doar puterea noastră, opinia noastră, sarcasmul nostru etc. Asta nu seamănă cu portretul unui om care se încrede în Domnul, în care a luat chip Hristos. Avem nevoie de acel duh blând și smerit, de bunătate, de răbdare, evlavie, dragoste de frați, dragoste de oameni și alte trăsături sau roade ale omului spiritual, ale omului duhovnicesc. Alegerile vor trece, poporul va avea conducătorul pe care îl merită și acel conducător va fi îngăduit de Dumnezeu să ajungă la putere pentru o vreme dar noi, după această campanie, cum vom discuta cu oameni pe care i-am împroșcat cu sarcasm, cu răutate?

Dumnezeu să ne lumineze și să ne liniștească inimile. Să cerem Lui lumină dar și pace în inimă. Să ne înfrânăm limba, chiar și „pe cea din degete”. Doamne îndură-te!