Întotdeauna am dorit să fiu vorbit de bine pentru abilitatea de a rezolva problemele în viaţă, pentru abilitatea de a răzbate şi a mă descurca în orice situaţie, pentru destoinicia mea şi luciditatea din momentele grele, da, mi-am dorit eu şi probabil mulţi alţii îşi doresc. Această concepţie m-a dezavantajat însă de multe ori. La necazuri, la greutate, am luptat până la epuizare ca să ies şi am căzut în deznădejde pentru că soluţia nu era în puterile şi abilităţile mele şi nu reuşeam să ies de unul singur. În cele din urmă tot Dumnezeu trebuia să întindă mâna după mine şi să mă scoată afară.
De multe ori după un necaz mare, după o suferinţă de proporţii, mi-am zis: „De ce nu am apelat mai devreme la ajutorul lui Dumnezeu?” Răspunsul a venit aproape instant de fiecare dată: „Pentru că m-am bazat pe puterile mele” şi asta m-a costat suferinţă în plus, timp în plus, dezamăgire mai mare, bani pierduţi, efort zadarnic şi multe alte pierderi în funcţie de fiecare încercare prin care am trecut.
De pare că noi oamenii avem o „abilitate” de a fi încăpăţânaţi cu toate că avem experienţe contrare din trecut. Ne place să „ne zdroghim” cum se zice prin zona asta care m-a înfiat de câţiva ani. Şi nu vorbesc despre lenevire sau neîncercare ci despre luptele în care ne aruncăm bazându-ne pe puterea noastră finită şi nu pe puterea lui Dumnezeu care ne stă la dispoziţie.
