Iubirea de sine (II)

de

Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Galateni 5:14

Eu să mă iubesc pe mine? Asta e păcat! Noi suntem chemați să răstignim firea veche. Asta e reacția cea mai des întâlnită când încerc să le spun oamenilor că totuși trebuie să se iubească pe ei. E văzută ca un păcat capital iubirea de sine și e incorect asociată cu necesitatea lepădării de sine. Lucruri destul de diferite de altfel.

Iubirea de sine așa cum o vede Scriptura e un medicament care însănătoșește multe boli fizice și psihice, o vitamină care ajută la exercitarea darurilor spirituale și un vaccin care previne multe suferințe din care cel mai des întâlnită astăzi este depresia. Iubirea de sine matură și neegoistă menține oamenii bisericii sănătoși și treji. Iubirea de sine corectă îl va face pe omul născut din nou să citească Scriptura, să aibă grijă cu ce se hrănește, să se apropie de Dumnezeu, să ajute pe alții și nu în ultimul rând să își dorească prezența lui Dumnezeu.

Citește mai mult

Iubirea de sine

de

Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Efeseni 5:28

Recunosc, Petru Ciucur în una din scrierile sale de pe blog ”m-a trimis cu gândul la această gândire” asupra subiectului . Are mare dreptate când atacă anumite expresii intens folosite în biserici dar foarte puțin analizate și studiate. Iubirea de sine de asemeni e foarte stigmatizată în predicile multor persoane și se strigă mult împotriva ei.

Saptămâna asta am avut la consiliere o persoană pe care a trebuit să o conduc spre zona aceasta sensibilă a iubirii de sine. Nu pentru că se iubea prea tare ci pentru că se ura convins fiind că e evlavios. Oamenii amestecă de multe ori urârea vieții din Ioan 12:25 cu urârea persoanei lor. La fel se amestecă des și se face un mix din persoană și egoismul acesteia.

Citește mai mult

Curăţarea izvorului

de

Apoi s-a dus la izvorul apelor, şi a aruncat sare în el şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: „Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici sterpiciune.” Şi apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul. 2 Regi 2:21  – 22

Probabil că nu sunt singurul  care încearcă să îşi controleze gura, faptele, gândurile, instinctele. Cel puţin oamenii religioşi vor încerca pe tot parcursul vieţii să îşi controleze „ieşirile” adică pornirile fireşti prin care cei din jurul lor să vadă altceva decât evlavie. Ne place să ne afişăm „buni creştini” şi mai mult decât atât, ne place să îl ascultăm şi pe Dumnezeu deci să nu se vadă în viaţa noastră fapte sau vorbe fireşti. Nu ştiu dacă există oameni religioşi care să nu îşi înfrâneze deloc limba deşi sunt unii care izbucnesc adesea.

Eu fac parte din acei oameni care încearcă să controleze cât de bine se poate ceea ce transmit altora şi pentru a avea o imagine bună în ochii lor, recunosc asta, dar şi pentru a nu fi pentru ei o pricină de poticnire sau disconfort. De exemplu dacă sunt supărat foarte foarte rar se întâmplă să îmi arăt supărarea. Dacă sunt nervos mă stăpânesc aproape de perfecţiune, doar cei foarte cunoscuţi mai pot citi câte ceva. E oarecum „normal” să nu dai drumul gurii când vine potopul, să nu acţionezi la mânie când fierbe sângele în tine, e normal pentru mine, dar ştiu persoane care spun că acestea trebuiesc rezolvate pe loc. Orice amânare face rău la ambele persoane din relaţia tensionată. Rămân totuşi la opinia mea şi mă voi înfrâna .

Citește mai mult

Aruncarea cu vina

de

Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Romani 14:12

Una din temele des abordate la consiliere este cea a responsabilităţilor. Mulţi oameni pentru a „scăpa uşor” sau pentru „a nu se complica” dau vina pe alţii pentru acţiunile sau „neacţionările” lor. Foarte uşor punem în cârca celuilalt aspecte pentru care trebuie să dăm explicaţii.

Asta de fapt e boală veche de când e lumea. Fiecare om se naşte cu microbul în sânge şi boala asta se vede chiar dacă habar nu avem să scoatem vreun cuvânt. Şi cel mai mic copilaş se pricepe să „arunce vina” în dreptul celorlalţi şi asta e una din primele acţiuni ale omului pe pământ, negarea când vine vorba de consecinţele acţiunilor sale.

Citește mai mult

Verifică-ţi sarcina

de

Când mergeam cu bunicul nostru la câmp uneori veneam acasă sus pe carul încărcat cu fân sau paie sau porumb. Încărcarea carului era o chestie dificilă pe care nu oricine o putea face, trebuie să cunoşti şi cât pot trage boii şi ce drum ai până acasă şi ce car ai şi dacă vei trece prin Siret sau pe poduri. Tot ce puteam face e să ţinem de boi că la aranjat ceva nu era loc de noi. Bunicul era meticulos şi foarte atent la ce, cât şi cum pune în car. Cu toate astea am avut două incidente. Unul cînd s-a rupt roata de lemn de la greutatea sfeclei şi altul cănd curentul de apă la trecerea prin Siret era mai mare decât estimase şi a răsturnat carul cu paie acolo în mijlocul apei.

Citește mai mult

Binecuvântările iertării

de

Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre. Marcu 11:25  – 26

Ieri seara în cadrul emisiunii „Ora de consiliere” am abordat tema iertării. Mulţi oameni nu iartă şi trăiesc în consecinţă cu o mare povară de amărăciune toată viaţa. Nu este însă timp de condamnare a acestor persoane ci mai degrabă de milă şi compătimire. Nu e uşor deloc să ierţi mai ales dacă e vorba de ceva dureros. E foarte greu de acordat iertarea şi pentru unele fapte simţim cam acelaşi chin ca şi Domnul Isus doar că la o scară mai mică. Iertarea este costisitoare şi preţul e mare.

Citește mai mult

Obiceiuri vechi

de

Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului, şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel. 2 Regi 17:33  – 34

Împăratul Asiriei după ce dusese poporul Israel în robie a adus în locul său oameni din alte neamuri ca să locuiască cetăţile. O practică destul de obişnuită în vremea războaielor prin care cuceritorii se puneau la adăpost de eventuale răbufniri şi răsculări ale oamenilor din teritoriile cucerite. Aşa se face că în cetăţile poporului Israel acum erau multe alte naţii cu obiceiurile lor şi dumnezeii lor. Pentru că nu ştiau de Dumnezeul lui Israel şi deci nu se temeau de El leii veneau şi îi mâncau şi lucrul acesta se pare că se întâmpla foarte des, atât de des că se ia decizia ca un preot din cei duşi în robie să fie dus înapoi în Israel să îi înveţe pe noii locuitori să se teamă de Dumnezeu.

Citește mai mult