Efort mare dar nemeritat

de

Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci prea iubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn. Psalm 127:2

Aseară în discuţiile cu Ana, soţia mea, am ajuns să discutăm despre zădărnicia multora dintre lucrările omeneşti şi cum am ajuns noi oamenii, să muncim cea mai mare parte a timpului pentru lucruri neesenţiale. Apoi o bună bucată din noapte m-au frământat aceste gânduri şi presimt că va mai dura starea aceasta.

Dumnezeu promite să se îngrijească de nevoile copiilor Săi dar, din păcate, de multă vreme parcă nu mai ajunge această promisiune şi mai ales nu ne mai mulţumim cu ceea ce Dumnezeu a promis că ne va da pe pământul acesta, adică hrana din fiecare zi şi îmbrăcăminte. Noi vrem mai mult, mult mai mult şi asta tare ne costă. Ne costă efort şi durere, ne costă separare de soţ/sotie, copii, biserică, ne costă oboseală şi extenuare, ne costă frustrare şi neîmplinire, toate, pentru că nu ne mai ajunge ceea ce Dumnezeu se oferă să ne asigure.

Când noi oamenii vedem că putem realiza atâtea lucruri cu mâinile sau cu mintea noastră,parcă promisiunea lui Dumnezeu prin Domnul Isus din Matei 6 cu 25 se estompează şi încet, încet, nu mai suntem conştienţi de ea, aproape nu ne mai interesează doar atât, pentru că noi credem că prin puterile noastre putem obţine mai mult şi mai bun. Mare dreptate avea bunicul Vasile când spunea: „păi ce, te îmbraci cu două cămăşi? Sau ai două guri?” el vedea în înţelepciunea sa câştigată de-a lungul vieţii zădărnicia muncii pentru lucruri neesenţiale.

Citește mai mult

Eşti creştin rătăcit

de

Da, e clar, am ascultat pe cei de la “Cenzurat” și imediat în minte mi-au venit câteva gânduri reale și tragicomice cu privire la oamenii care își zic creștini. Situațiile astea nu sunt deloc spre amuzament ci pentru trezire. Realitatea e dramatică din punct de vedere spiritual și noi oamenii avem nevoie de legătură permanentă cu Dumnezeu pentru a merge pe calea bună. Iată câteva metode de a te verifica dacă ești creștin rătăcit.

Citește mai mult

Cadourile – cantitate sau calitate

de

Duminică, la Agârbiciu, meditam intens la problema darurilor şi la ce au devenit darurile astăzi. Apoi am venit acasă şi ieri vă scriam tangenţial despre raportarea mea faţă de cadourile din această perioadă şi spuneam de politica noastră, cum să nu ne dăm cadouri acum. Ieri m-am văzut totuşi cu o pungă de mai bine de un metru, cu un moş uriaş pe ea, prin oraş făcând rugăciuni şi parastase să nu mă vadă vreunul din cititorii acestui jurnal. Ştiţi, câteodată Dumnezeu aşa lucrează, ca să nu mă mai cred atât de căpos şi  să nu mai fiu aşa de categoric în lucrurile neesenţiale şi asta mă bucură, sunt în atenţia Sa, slavă Lui.

Dincolo de singurele două excepţii de la cadouri la sărbători pe care le am sunt destul de încăpăţânat în a oferi şi primi cadouri în această perioadă şi nu am pretenţia că deţin cea mai corectă poziţie, pentru că sunt la dispoziţia Celui care poate să mă perfecteze. Dar, trecând prin toate aceste evenimente am meditat mult la cadouri, daruri, atenţii şi tot ce mai este în această gamă şi am descoperit lucruri interesante pe care vreau să mi le scriu.

Darurile nu au fost întotdeauna ca astăzi şi mai ales nu sunt în toate ţările cum sunt în România. Există o mare tentaţie de a cumpăra cadouri la cantitate şi mărime şi nu la calitate (nu mă refer la valoare ci la suflet). Cadourile mari, uriaşe chiar sunt din ce în ce mai căutate, cadourile foarte scumpe sau foarte ieftine sunt căutate şi în acest fel cade accentul pe ce ofer, nu pe, de ce sau cum ofer. Deodată cadourile devin ceva pur comercial şi la achiziţie şi la oferire şi nu mai este importantă aproape deloc simbolistica şi relaţia interumană. Oferim cadouri fie mari şi ieftine, fie scumpe, punem preţ mare pe ambalaje, oferim cadouri să fim văzuţi, ba mai mult ne şi anunţăm pe facebook ceea ce am oferit şi cui. Deodată cadourile devin metode prin care noi vrem să impresionăm lumea, nu atenţii menite să ne ajute să transmitem sentimente şi aprecieri.

Citește mai mult

Credinţa de care şi românii au nevoie

de

Prin definiţie poporul român se autointitulează – popor creştin – şi asta mă bucură dar mă şi dezamăgeşte. Nu pentru că nu e bine să fii creştin ci pentru că dincolo de numele frumos, nu prea găsim elementul esenţial al creştinătăţii şi anume  credinţa. De fapt găsim şi credinţă dar nu în Hristos, mai degrabă găsim credinţă în slujitori ai Domnului, în politicieni, în magie, în vrăji şi în tot felul de superstiţii. De aceea am ales să scriu astăzi despre credinţă, despre credinţa de care are nevoie poporul român.Sunt sigur că mulţi mă vor numi „pocăit habotnic” dar totuşi am rugămintea să citiţi până la capăt aceste rânduri.

În primul rând specific că nici o religie nu are capacitatea de a mântui oamenii şi afirmaţia asta o să doară, dar biblic la vremea Domnului Isus niciuna din religiile creştine existente astăzi nu exista și nu a fost mandatată să mântuiască, toate s-au format după aceea şi mai mult Biblia ne spune că doar Domnul Isus Hristos este singura cale de mântuire a oamenilor. Aşa că orice religie care pretinde că are exclusivitate, că este singura adevărată, se exclude singură de la validitate, nu contează numele pe care îl poartă.

Dacă nici o religie nu e autoritatea lui Dumnezeu în materie, ce ar trebui să facem noi totuşi? Tot Biblia, indiferent de culoare coperţilor, formă sau religie ne spune că o credinţă personală în Isus Hristos ne mântuieşte şi că nu există nici o altă variantă, deci nici una a unei religii. Fapte 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”  Aşadar se impune neapărat o evaluare a credinţei pe care o avem în Isus Hristos. Este foarte importantă şi religia în vieţuirea pe pământul acesta, grupul religios din care facem parte ar trebui să fie mediul propice unde credinţa noastră să crească şi să se maturizeze, dar esenţialul e credinţa personală în Mântuitorul, pe care în această perioadă îl cântă multă lume sau măcar ascultă colinde despre El.

Citește mai mult

Părinţii risipitori…

de

Am auzit din păcate multe cazuri în care părinţii spuneau cu durere despre copiii lor că „şi-au luat lumea în cap” că „au plecat de acasă” şi am avut chiar prin clasa a şaptea un incident de acest fel în care un grup de adolescenţi din clasa noastră, a hotărât să renunţe la viaţa de elev şi au plecat undeva la o stână la munte nu ştiu pe unde. Mare tămbălău a fost atunci şi mare năduf aveau părinţii lor. Au plecat a doua zi în colindatul stânilor de prin munţi să-i găsească. Vreo două săptămâni a durat „operaţiunea” de aducere acasă şi s-a lăsat şi cu bătăi zdravene. Oricare ar fi cauza, nici un părinte nu se bucură că le pleacă copilul de acasă nici atunci când pleacă de răzvrătit, nici atunci când pleacă la vreo şcoală sau la casa lui. Despărţirea e dureroasă în fiecare din situaţii.

Dar ce se întâmplă când părinţii pleacă de acasă? Ieri am scris despre aspectul acesta şi despre câteva nevoi reale ale copiilor şi astăzi voi continua tot din acelaşi motiv al atenţionării nu al judecăţii. Viaţa copiilor noştri este mult mai importantă decât banii sau bunurile sau condiţiile pe care le putem oferi acestora. Asta nu înseamnă că nu trebuie să muncim, și să stăm acasă cu ei 24/7 , ci că e foarte important să fim împreună, ori în România ori în altă ţară dar să fim împreună.

Citește mai mult

Vin părinţii călători

de

„Domnu` Teo, vineri vin părinţii mei acasă şi nu mai fac  consiliere două săptămâni, nu i-am văzut de la crăciunul trecut şi acum vreau să stau cât mai mult cu ei.” Aşa a început discuţia cu unul din tinerii care fac consiliere de ceva vreme. A continuat însă pe acelaşi subiect şi am descoperit multă nesiguranţă, neîncredere, doliu, răzvrătire şi teamă în sufletul său. Mihai îşi iubea părinţii dar în sufletul său totul era amestecat cu privire la relaţia lor. Se bucura dar în acelaşi timp se întrista că vin acasă. Voia ca să îi mustre cumva, dar se temea că este nepotrivit pentru un copil să le ceară părinţilor care „se chinuie atât” ceva în plus. Voia să rămână mereu acasă sau să rămână mereu plecaţi, numai să nu trăiască toată lupta aceea emoţională a venirii şi a plecării lor. Avea nevoie de ei, dar nu avea curajul să îi tulbure de la planurile făcute. Se simţea abandonat dar legat, nu avea tăria să lege relaţii de teama abandonului. Îi plăceau cadourile şi banii pe care părinţii îi aduceau, dar se simţea cumpărat ieftin. Îl vedea şi pe Dumnezeu tot aşa, unul care are treaba cu oamenii tot pe la sărbători.

E un crâmpei, o fărâmă din ceea ce se pretrece cu fiinţa unui copil care are părinţii plecaţi pe afară. Cel puţin Mihai, avea tot ce îşi dorea, dar depărtarea şi lipsa părinţilor lucrau în fiinţa lui dramatic. Încerca să-şi tempereze emoţiile şi sentimentele, dar deja are „malformaţii”. Încerca să ignore „boala” dar efectele erau vizibile de la depărtare. Avea tot ce îşi dorea dar nu avea nimic. Îl invidiau colegii pentru telefonul său, hainele sale, banii săi, iar el îi invidia şi mai profund pe colegii pe care tata sau mama îi aşteptau la ieşirea de la ore. Imaginea copiilor aşteptaţi de părinţi la ieşirea de la şcoală şi îmbrăţişările Mihai mi-a povestit-o mai mult în hohote de plâns, la fel ca şi pe cea referitoare la şedinţa cu părinţii, serbările de la şcoală şi ajunsul acasă de la şcoală. Pe el nu îl îmbrăţişa nimeni. Luase atâtea note bune, reuşise atâtea proiecte dar nu simţise braţe strângându-l la piept ci doar o voce în telefonul rece înainte de culcare. Voia mai mult…. de fapt voia mai puţin… voia să fie copil şi să fie îmbrăţişat. L-am strâns în braţe şi a plâns minute bune, altceva nu am putut să îi spun, nu am putut să-i motivez părinţii de nici un fel, nu am putut să îl îndemn să mai rabde, să mai sufere, să se mai mulţumească cu telefonul său, cu hainele sale. Nici nu am mai putut deschide gura… avea nevoie doar de o îmbrăţişare.

Citește mai mult