De ce să fim miloşi?

de

Chiar aşa, de ce să fim miloşi? Cât de bine este ca într-o lume a dezechilibrelor să mai fim miloşi. Când căţeluşii valorează mai mult decât copiii care sunt avortaţi, când jocurile pe calculator ne omoară orice urmă de compasiune şi milă de ce să mai fim miloşi? Nu e cumva o slăbiciune mila aceasta? Nu e o chichiţă religioasă?

Ei bine, trebuie să fim miloşi pentru că aşa sunt copiii lui Dumnezeu. În primul rând trebuie să fim miloşi că aşa e natura noastră de oameni cu o inimă nouă. Mila este o cerinţă a lui Dumnezeu pentru noi şi în acelaşi timp un exemplu lăsat de Domnul Isus în umblarea Sa pe pământ. Domnul Isus a arătat compasiune şi milă faţă de oameni şi cerinţa asta o are şi de la noi. Acesta eu îl consider principalul motiv în a fi miloşi.

Apoi trebuie să fim miloşi pentru că ne facem bine nouă înşine. Proverbe 11:17 spune „Omul milostiv îşi face bine sufletului său, dar omul fără milă îşi turbură însăşi carnea lui.” Ce verset clar şi convingător. Nu trebuie multă cercetare să vedem cât este de adevărat. Priviţi la un om pe care îl ştiţi ca fiind milos apoi la unul pe care îl ştiţi zgârcit şi veţi vedea diferenţa chiar pe faţa lor şi pe postura corpului. Oamenii fără milă îşi fac lor înşişi rău. Aşa că unul din motivele pentru care trebuie să fim miloşi e cât se poate de egoist J şi anume să ne facem bine nouă înşine.

Citește mai mult

Să iubeşti mila

de

 „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Mica 6:8

Zilnic am parte de imagini pe mail sau pe facebook care inspiră milă. Ba sunt copii cu perfuzii, ba sunt femei abuzate, ba sunt animale rănite, copii cu malformaţii, creştini arşi etc. Oamenii sunt emoţionaţi la vederea unor astfel de imagini, care de regulă sunt HOAX-uri, dar dacă e vorba să facă altceva decât să dea „like”, „share” sau „send” nu mai sunt deloc aşa de generoşi. Lăsând la o parte problema HOAX-urilor şi privind la implicarea în cazurile în care este nevoie de ajutor, noi oamenii nu mai avem disponibilitate să intervenim.

Pe reţele sociale sau pe email discutăm intens despre cazurile disperate şi le popularizăm în speranţa că cineva, cu mulţi bani, va da pentru cazul acela ceva. Rareori ne gândim că noi suntem cei care trebuie să dăm celui care are nevoie. Sperăm mai mereu ca „cineva cu bani” să aibă milă şi să intervină, sperăm ca cineva care nu mai are ce face cu banii, să vadă şi să ajute, iar dacă nu o face, îl considerăm fără inimă, îl acuzăm şi îl condamnăm. De cele mai multe ori judecăţile acelea ne incriminează pe noi nu pe cei „cu bani”.

Citește mai mult

Abordarea ispitei

de

Nouă oamenilor ne place să clasificăm păcatele pentru că o clasificare a lor ne este convenabilă. Clasificarea lor ne aduce anumite „avantaje”. În primul rând ne poate poziţiona faţă de alţi oameni, ne pune ori în poziţia „cine e ca mine”, ori în poziţia „lasă că alţii fac unele mai mari” şi ambele poziţii sunt privite bine de firea noastră „care se strică după poftele înşelătoare”. O clasificare a păcatelor sau o dimensionare a acestora, o fac doar oamenii căci înaintea lui Dumnezeu păcatul se numeşte păcat indiferent dacă e minciună sau crimă, e o abatere de la ascultarea de Dumnezeu. Aşa că suntem tentaţi să privim cu îngăduinţă „păcăţelele” noastre şi să nu ne purtăm aspru cu trupul nostru. Avem păcate pe care le considerăm „nevinovate”, pe altele le considerăm că „nu sunt aşa grave” că „sunt alţii care…” şi asta este spre distrugerea noastră.

Ieri scriam despre cât de uşor ne înfăşoară păcatul şi cât de uşor ne leagă, folosind aspecte aşa de fine încât ni se par complet inofensive. Mai mult, acele aţe subţiri ale păcatului sunt şi foarte plăcute aşa că tendinţa de a le consuma este puternic amplificată după prima „gustare”.  Ei bine, este necesară o abordare corectă a ispitelor pentru ca ulterior să putem să fim biruitori în bătălie de aceea gândurile mele sunt în permanenţă focalizate nu pe păcatele uriaşe ci pe „păcăţelele” şi ispitele mici şi dulci pe principiul: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre Sunt în floare.”

Citește mai mult

Păcatul care ne înfăşoară

de

 „…să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Evrei 12:1

Îmi aduc aminte de jocurile de la un revelion cu tinerii, cu vreo 15 ani în urmă, unde unul din jocuri era să legăm pe cineva cu aţă de papiotă. La câteva ture de înfăşurat putea rupe oricine aţa, dar dacă foloseam o papiotă întreagă aproape niciunul din tineri nu mai puteau scăpa de legătură. Acest exemplu mi-a venit în minte citind textul din Evrei unde autorul epistolei, specifică acest adevăr şi anume că păcatul înfăşoară cu uşurinţă.

Meditam la aspectul acesta al păcatului ieri şi am realizat (încă odată dacă mai era nevoie) că păcatul nu vine în viaţa noastră nici brutal, nici năvalnic, nici şocant, nici tot deodată, ci întotdeauna vine pe furiş, întotdeauna vine după o cochetare cu gândurile păcătoase, întotdeauna vine după ce am fost ispitiţi de poftele noastre şi nu am fost drastici cu gândurile păcătoase. Cei mai mulţi, dacă nu toţi, credincioşii care păcătuiesc sau care au ajuns deja legaţi de păcat, au început prin a accepta ideea de păcat.

Citește mai mult

Să te laşi iubit…

de

Dacă are omul ca fiinţă vreo nevoie mare, uriaşă, capitală în zilele noastre, aceea e tocmai nevoia de a fi iubit corect şi deplin. Dumnezeu a văzut foarte bine această nevoie şi a venit spre noi să o împlinească şi să ne transforme şi pe noi în oameni care iubesc corect şi care se lasă iubiţi. Iubirea lui Dumnezeu este singura iubire corectă şi neegoistă care ar trebui să ne inspire ca model, dar care ar trebui şi să fie adoptată, acceptată de noi pentru a ne simţi într-adevăr iubiţi. Aşa cum scriam acum două zile iubirea omenească, cea lăudată, cântată, desenată, arătată este pervertită şi foarte puternic sexualizată şi golită de conţinut, dar şi oamenii, pentru că au trăit o perioadă cu iubiri surogat nu mai ştiu, nu mai  vor, nu mai pot, să se lase iubiţi.

În ultima meditare abordam motivele pentru care oamenii nu sunt „iubibili” şi ce anume pune piedici ca oamenii să primească iubirea celor din jur. Pentru că nu e totul să ai nevoie de iubire, mai trebuie să te şi laşi iubit. Noi oamenii, datorită trăirii în iubiri omeneşti otrăvite, credem că noi trebuie să fim iubiţi aşa cum suntem şi pretenţia asta o ridicăm la rang de scop al vieţii. În realitate este o concepţie greşită despre iubire. Pe mine personal iubirea soţiei mele m-a transformat aproape în întregime, nu mai sunt aproape deloc acela dinainte de căsătorie, dar am fost gata întotdeauna să mă schimb, chiar dacă uneori a fost extraordinar de greu. Acum sunt schimbat mult şi încă mai am de lucru. Eu cred că „am datoria” să mă las iubit, altfel, soţia mea va avea o muncă colosală, bătălii nedrepte, consum mare de energie şi emoţie ori eu sunt chemat să o iubesc la rându-mi şi deci să fac să îi fie mai bine, mai uşor.

Citește mai mult

Cât de „iubibili” suntem?

de

Da, după cum ieri spuneam, cred că nu e totul să avem dorinţa să fim iubiţi, ci mai mult decât asta e nevoie şi să ne lăsăm iubiţi. Dorinţa de a fi iubit, cu puţine excepţii, o are fiecare bărbat şi fiecare femeie, aşa că nu aici ar fi o problemă, ci mai degrabă problema majoră este dacă oamenii se lasă iubiţi sunt aşa cum spuneau „taximetriştii” dacă sunt „iubibili”.

Voi încerca să surprind câteva aspecte ale vieţii care ne îndepărtează de iubire sau care ne transformă în persoane cu eticheta „neiubibil” pe frunte. Aceste aspecte pot fi dramatic îmbunătăţite în cele mai multe cazuri şi avem datoria să le schimbăm, mai ales dacă avem şi conştienţa existenţei lor şi ceva energie disponibilă. Deci iată câteva aspecte majore:

Rănile trecutului. Se ştie prea bine că nu am trăit în paradis până la momentul când vrem să fim iubiţi. Am trăit într-o lume egoistă, păcătoasă, centrată pe plăcerea de o clipă, centrată pe senzualitate şi spectacol. Oamenii care ne-au înconjurat au fost în consecinţă deci, e foarte posibil ca pe noi să fie răni. Rănile trecutului ne fac „neiubibili”, de fapt dacă comparăm cu rănile fizice, oamenii răniţi se feresc de ceilalţi sau stau la distanţă, pentru că orice atingere e dureroasă. Dacă ai o rană la mâna dreaptă cu siguranţă nu vei întinde mâna spre necunoscuţi ca să ţi-o strângă, rana care te doare te face să o bandajezi cât mai mult, să o izolezi pentru a o proteja cât mai bine.

Citește mai mult

Iubeşte-mă aşa cum sunt

de

Daniela și Marius stăteau unul în faţa altuia în cabinetul de consiliere şi nu ajungeau nicicum la un consens. Ambii doreau să fie iubiţi şi ambii erau dispuşi să iubească, cel puţin din declaraţiile lor dar „nu mai găseau frecvenţa” Danielei nu-i plăcea cum o iubeşte Marius iar lui nu îi plăcea cum îl iubeşte Daniela. Era o situaţie care din păcate e din ce în ce mai întâlnită şi care sumar şi dramatic e numită „incompatibilitate de caracter” pe baza căreia se pronunţă multe divorţuri.

Este oare de ajuns ca un om să te iubească sau e nevoie de ceva mai mult decât declararea iubirii? Oare putem aprecia corect iubirea de care avem parte? Oare nu e nevoie să ne şi lăsăm iubiţi?

Te iubesc – a devenit o expresie aproape fără semnificaţie datorită comercializării sale absolute. A devenit ieftină şi fără valoare, fiind scrisă pe toţi pereţii, pe toate chinezăriile ieftine, rostită de la prima întâlnire, ridiculizată şi secătuită de importanţă, semnificaţie şi frumuseţe. Expresia aceasta eu o consider cât se poate de corectă dar confiscată de păcat cum sunt şi cuvintele sex, plăcere şi dragoste. Totuşi ele sunt mult mai importante şi valoroase decât oamenii le consideră. Varianta umană a lor este într-adevăr lipsită de putere şi valoare, dar imediat ce omul cunoaşte dragostea lui Dumnezeu înţelege şi  importanţa şi adevărata semnificaţie a dragostei şi a iubirii.

Citește mai mult