Fericirea de a cumpăra

de

Trebuie să recunosc că mi-a schimbat ideea de meditaţie o fotografie văzută pe internet în dimineaţa asta pe care o voi ataşa meditării mele. E vorba de plăcerea de a face cumpărături şi efectele mersului la cumpărături pentru multe persoane, tot mai multe. Se numeşte oniomanie dependenţa asta de cumpărături.

E un fenomen cu multe implicări şi mai ales cu o istorie interesantă pe care sigur nu aş putea să o cuprind în postarea aceasta. E o „afecţiune modernă” nu o găsim cu foarte mult timp în urmă şi unii specialişti spun că a apărut cam în aceeaşi vreme cu supermarketurile. E clar că dacă nu originea măcar puternica expansiune a fenomenului se datorează societăţii de consum care este vizibilă mai ales în postmodernism.

Suntem bombardaţi cu imagini care arată oameni fericiţi la cumpărături. Toate reclamele sunt gândite în aşa fel încât să credem că acele cumpărături ne fac fericiţi. Magazinele invertesc sume uriaşe în reclamă, bannerele sunt imense şi viu colorate, produsele pe raft să nu credeţi că sunt aruncate oricum acolo, e foarte bine studiată treaba poziţiei produselor expuse, apar tot felul de etichete care aproape trag de noi. Adesea se fac „promoţii” menite să atragă atenţia, se folosesc reclame luminoase, standuri de promovare, tot felul de săgeţi, leduri, mirosuri, indicatoare, melodii… orice ar putea atrage consumatorul acolo. Pentru ei noi suntem doar nişte cifre care trebuiesc adunate la afacerea lor.

Citește mai mult

O lume ciudat de „normală”

de

Am renunţat de ceva vreme la televizor. Nu îmi pare rău, însă inevitabil sunt cu ceva zile în urmă despre evenimentele majore prezente pe mass-media. Aşa se face că sunt cu câteva zile în urmă cu situaţia câinilor fără stăpân, cea de la Roşia Montană, a arestărilor spectaculoase, a nunţilor sau curviilor de primă mână etc. Cu toate acestea aud de la cei din jurul meu şi uneori mai citesc şi ştiri despre ce se întâmplă.

Ieri era un vânt puternic şi eu aşteptam autobuzul aşa că, mi-am scos căştile din buzunar, le-am înfipt în telefon şi am căutat ceva ştiri. Prima a fost că unii oameni protestează în favoarea câinilor şi doresc ca aceştia să nu fie eutanasiaţi ci să trăiască. Ba mai mult unele voci de acolo susţineau că ar fi bine să fie ţinuţi în adăposturi şi hrăniţi tot restul vieţii lor. Am auzit multe despre drepturile animalelor, despre ce fiinţe valoroase şi sensibile sunt şi multe altele. Am rămas dus pe gânduri….

Unde o fi oare normalul în zilele noastre mă tot întrebam? Care e punctul de vedere corect? Ce ar fi bine să se facă în acest caz? Sunt convins că s-a mai scris mult pe tema câinilor şi a oamenilor dar nu abordez asta decât tangenţial pentru a sublinia câte ceva despre „normalitatea” zilelor noastre.

Citește mai mult

Prizonieri ai păcatului

de

După ce ieri am vorbit despre prizonieratul în propriul nostru trecut astăzi vreau să privesc la una din cauzele pentru care noi oamenii rămânem prizonieri ai păcatului chiar dacă Hristos ne-a răscumpărat. Nu mă hazardez să discutăm acum despre mântuire că se pierde sau nu, ci despre cum suntem păcăliţi să rămânem încă în păcat deşi am avea resursele şi puterea să scăpăm de el.

Dacă daţi”o filă înapoi” în jurnalul meu veţi găsi relatarea despre elefanţi unde scriam metoda prin care sunt ţinuţi prizonieri toată viaţa cu un lanţ mai mult simbolic pentru ei. Ei bine, cam tot aşa este orice păcat în viaţa noastră, un lanţ mai mult simbolic pe lângă puterea Sângelui lui Hristos care ne ţine legaţi şi nu ne lasă să experimentăm libertatea oferită de noul statut, acela de oameni eliberaţi.

Cu siguranţă fiecare din noi e născut în păcat. Scriptura ne spune că „toţi au păcătuit” şi că „nu este niciunul neprihănit”. Când Dumnezeu ne-a convins am căutat convinşi de Duhul Său eliberarea şi am găsit „oferta” extraordinară a lui Dumnezeu prin sângele Domnului Isus. Din acel moment noi ne-am născut din nou, pentru noi a început o viaţă nouă, o viaţă în care păcatul nu trebuia să mai aibă putere dar… păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne caută să ne ţină legaţi aşa că, din pruncia spirituală chiar, Satan caută „să ne lege de picior”. Atunci nu avem prea multă forţă spirituală şi nici nu „spunem Tatălui problema” aşa că ne trezim „priponiţi” de păcate la circul „circarului” suprem. Noi nu avem ce căuta acolo, nu suntem ai lui, suntem răscumpăraţi, suntem de alt neam dar ne ţine acolo mizând doar pe faptul că am fost „dresaţi bine” Uităm că el, circarul, nu mai are putere şi rămânem victime ale mentalităţii de neputincioşi.

Citește mai mult

Prizonieri în viaţa noastră

de

De când eram mic uram ca cineva să mă pişte şi mai ales uram ca cineva să îmi sucească mâna la spate. Când cineva mă pişca „scoteam flăcări şi pe nas şi pe urechi” iar dacă mă ţinea cu mâinile la spate mă agitam până mă apuca disperarea. Culmea e că aveam pe cineva din familie care „adora” să pişte şi să-ţi sucească mâinile la spate şi se amuza copios din asta. Ca să mă apăr de persoana aceasta şi acţiunile sale am gândit tot felul de metode de protecţie. Una era să port pantaloni groşi (că de picioare te pişca) şi alta era ca atunci când dădea o ţâră frigul eu deja să am o geacă de fâş ca să pot scăpa mai repede din strânsoare. Nu doar aceste metode le găsisem ci şi altele cum ar fi evitarea acelei persoane şi a tuturor ce îi semănau, discuţia de la distanţă sigură, comunicarea defensivă (căutam să nu ajungem cu discuţia unde era risc) şi multe altele.

Ulterior aceste metode de protecţie pe care le găsisem în copilărie au devenit adevărate ziduri. Nu mă mai apărau de acel pericol pentru că deja ieşisem din mediu, dar eu eram între acele ziduri de protecţie şi pe timp de pace pentru că cineva mă abuzase în felul acesta şi mi-am făcut anumite tipare. Asta m-a încurcat tare în viaţă. Asta m-a făcut să am mari probleme în relaţionarea cu fetele (persoana era o femeie) şi mai târziu cu soţia mea. Nu mă puteam apropia de fete de nici o culoare, adică ba da, de roşu, roşeam ca semaforul dacă trebuia să vorbesc cu vreo fată.

Citește mai mult

Cu acoperişul spart

de

Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. 1 Corinteni 9:26

Nu pot să nu mă gândesc astăzi la multele eforturi, la marile eforturi pe care le-am făcut în viaţă pentru lucruri neimportante. Toată această săptămână am meditat la câte resurse preţioase am consumat pentru lucruri inutile sau de care mă puteam lipsi. De fapt, multe, foarte multe lucruri pentru care investim timp, bani şi relaţii nu sunt vitale pentru noi sau ai noştri, nu sunt esenţiale şi culmea e că acele lucruri cer o cantitate considerabilă de energie.

Vă dau un exemplu tot din cazurile consiliate, tot cu acordul celor în cauză şi tot cu nume fictive. Daniel era un tânăr soţ de la ţară. Nu aveau o stare materială grozavă dar primiseră o căsuţă veche, bătrânească pe care părinţii o moşteniseră de la bunicii lui. După ce s-a căsătorit părinţii s-au simţit tare mândri să poată da cuplului nou format darul acesta. Mai era de reparat câte ceva pe la acoperiş şi prin interior să poţi locui, dar vreme mai era ceva până în iarnă aşa că nu-şi făceau probleme. Un om gospodar ca Daniel ar fi rezolvat lejer micile reparaţii necesare.

Citește mai mult

Vedetele din noi

de

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Romani 12:2

Era dimineaţă, eram pe peronul gării din Mediaş, peronul „mustea” de elevi care mergeau la şcoala din Târnava. Unii îi mai spun şi „academia din Proştea”. Multe fete şi mulţi băieţi care aşteptau trenul şi conversau în acelaşi timp. Despre conversaţii poate altă dată dar mi-a atras atenţia felul lor de a se purta. Băieţii se puteau toţi încadra la categoria „şmecheraşi” iar fetele la categoria vedete TV. Machiaje aproape la perfecţiune, tocuri din alea de se poartă doar pe sticlă, accesorii şi poşetuţe imitaţie de branduri importante, gesturile toate copiate de la vedetele preferate, părul vopsit de la 16 ani şi desigur, aere de vedete. Caiete sau cărţi nu aveau cum încăpea în minusculele poşete, acolo nu era loc decât pentru telefonul cu un hectar de ecran şi poate un pachet de batistuţe.

De la imaginea asta am rămas toată ziua cu gândul la cât de mult ne influenţează televiziunea viaţa în rău. Acolo pe peron erau nişte copii care şi-au cam ratat startul în viaţă, nu mă refer la toţi ci la majoritatea dintre ei, dar per ansamblu situaţia e mult mai dramatică. Uitatul la TV nu se împacă nici cu munca nici cu învăţatul. Modelele de la TV nu inspiră nici dorinţă de afirmare prin performanţă, nici poftă de muncă. Privitul la TV paralizează şi cel mai mic vlăstar de creativitate, dorinţă de învăţare sau de muncă şi în acelaşi timp deformează pentru totdeauna vieţile celor ce îi acordă timp.

Citește mai mult