Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei găsi iarăşi! Asta îmi vine în minte după ce am văzut filmuleţul. Merci Tavi Rosca de sugestie. O ecranizare extraordinară. Merită văzută.
Cât valorezi pentru alţii?
Acum aproape un an am avut un schimb de mesaje cu o femeie care se gândea mereu la suicid şi nu vedea nici o altă şansă pentru viaţa ei. Deşi avea sănătate, loc de muncă, locuinţă şi cam tot ce îi trebuia din punct de vedere material ea cocheta foarte mult cu ideea suicidului pentru că nu se simţea importantă pentru cei din jur. Avea 45 de ani şi nu era căsătorită şi asta o afecta extraordinar de mult. Pentru ea, totul părea gri sau negru, nimic nu mai avea sens din cauză că nu găsise un partener pentru căsătorie. Singura „scăpare” pe care o vedea din situaţia asta era să-şi ia zilele.
Poate veţi zice că e moft să ai de toate şi din cauză că nu eşti căsătorit să vrei să mori, dar să ştiţi că situaţia e dramatică pentru astfel de oameni, pentru că una din marile nevoi fundamentale ale noastre ale oamenilor este nevoia de semnificaţie. Oamenii care nu sunt importanţi pentru nimeni, nu mai sunt atraşi de viaţă, nu le mai place, toate lucrurile devin fără sens. Vă redau cu acordul acestei persoane câteva propoziţii concludente: „Ce folos să vii cu salariul acasă în fiecare lună şi să nu ai un copil al tău căruia să-i duci o jucărie sau o bomboană? Ce folos să ai casa frumoasă, dacă nu ai o persoană iubită căreia să-i serveşti un ceai? Ce folos să ai de toate, când casa ţi-e goală şi rece în fiecare seară, când nimeni nu te strânge în braţe, când nimeni nu te sărută? Ai habar ce înseamnă să vezi la 45 de ani cupluri fericite de sărbători? Ai habar ce înseamnă să ai bani de cadouri şi să trebuiască să le oferi străinilor pe toate? Ai habar ce înseamnă să-ţi fie frig noaptea şi să nu ai de cine te lipi? Ştii ce înseamnă să-ţi doreşti să fii mamă şi să realizezi că niciodată nu vei fi? Te apucă o disperare soră cu moartea. Nu-ţi mai doreşti să trăieşti şi uneori urăşti că te-ai născut.”
De ce să nu te uiţi la TV
Zilele acestea. evenimentele din ţară, m-au făcut să-mi întăresc adversitatea faţă de trusturile mediatice şi de ce nu faţă de uitatul la TV. Evenimentele din ultima vreme mi-au confirmat, dacă mai era nevoie, că televiziunea nu este deloc mijloc de informare ci de formare şi de cele mai multe ori formează prin dezinformare sau prin prezentarea minciunii ca adevăr.
De altfel televiziunile sunt deţinute de oameni măcar dubioşi, unii dintre ei foşti „tari” în sistemul comunist, alţii „contestabili” în multe privinţe. Dacă privim în România. trusturile de presă nu sunt multe dar au multe posturi, adică omul crede că mută pe un alt post dar tot la ei ajunge.
Ceea ce s-a întâmplat acum cu protestele privitoare la Roşia Montană şi cu cele privitoare la câinii maidanezi, mi-a confirmat încă odată, ducă mai era nevoie, că suntem „la mâna lor” a celor care fac sistemul. Nicăieri nu putem merge fără ei. Aparent nişte oameni s-au întâlnit să protesteze faţă de Roşia Montană, ceea ce e lăudabil, oamenii aceia au crezut în reuşita lor şi de aceea au venit. Printre ei însă nişte ONG-uri lucrau să îi mobilizeze, să îi îndemne şi de ce nu, dacă e cu noi e de bine. Doar că aceste ONG-uri ghici, erau sponsorizate de aceiaşi oameni care deţin firma ce vrea să facă minerit la Roşia Montană. Cu alte cuvinte tot ce mişcă e ştiut şi influenţat de ei.
A început şcoala
Îmi vine în minte expresia lui Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt dar eu…” am fost la deschiderea anului şcolar la Timotei şi mi-am dat seama că am îmbătrânit „comunist”. Mi-au revenit în minte momentele în care stăteam încolonaţi la distanţa de un braţ faţă de cel din faţă, pe clase, la intrarea în şcoală, cântam imnul, pe vremea aia „Trei culori” după care, pe clase intram pe rând în şcoală. Era un fel de disciplină militară. Cânt îţi stătea directoarea în faţă din respect aproape îngheţai, cântam imnul odată cu profesorul din faţa noastră şi puţini erau cei care nu îl ştiau.
Am prins ulterior şi puţin din vremurile actuale în care intra care şi cum venea, imnul se cânta mai rar iar ordinea şi disciplina nu mai erau aşa de cerute dar ce am văzut ieri tot m-a surprins.
Curtea şcolii plină, sute de copii şi părinţi şi un zumzet infernal. Camere de filmat si aparate de fotografiat cât la nunta vedetelor, cam o tonă de flori şi multe multe emoţii. Când a început doamna director să vorbească la microfon mă aşteptam să se diminueze şi să dispară zgomotul dar nu s-a întâmplat asta. Părinţii şi copiii îşi vedeau fiecare de discuţiile lor mai departe. Nici apelurile la linişte nu au rezolvat nimic. Mă gândeam cât de penibil trebuie să te simţi să vorbeşti unei mulţimi de oameni şi aceştia pur şi simplu să te ignore.
Partea frumoasă
De-a lungul timpului multe persoane am cunoscut dar şi mai multe am întâlnit. Unele din aceste persoane au fost prietenoase şi mi-au făcut o impresie bună, altele însă, au foste etichetate de mine ca fiind „rele” pentru că fie erau foarte închise, fie aveau severitate şi împietrire pe chip sau îmi făcuseră ceva rău, neplăcut. Totuşi în privinţa multor oameni m-am înşelat judecând după aparenţe.
Oamenii cu care ne întâlnim sunt etichetaţi de noi în buni sau răi după ceea ce există în viaţa noastră de până la momentul întâlnirii. Dacă de exemplu persoana seamănă cu cineva care ne este antipatic vom proiecta şi spre acea persoană antipatia pe care o avem pentru cel cunoscut trecând într-o relaţie defensivă sau chiar în una de apărare. Dacă acea persoană seamănă cu cineva care ne este drag va beneficia de un plus de încredere şi de valoare din partea noastră.
Orice om are partea sa frumoasă, iar dacă unii nu o văd, nu înseamnă că nu există.
Îmi amintesc despre o povestire cu tâlc: Un om şedea pe prispa casei sale la intrarea în sat când un călător tânăr se opreşte în dreptul lui şi îl întreabă: – Bade, cum sunt oamenii pe aici prin satul acesta, buni sau răi? Eu vreau să mă mul într-un sat cu oameni buni. La care omul după un moment de cugetare îi răspunde: – Dar cei din satul din care vii cum erau? – Păi acolo erau oameni răi, invidioşi, avari, lacomi şi fără dragoste. De aia vreau să mă mut. Atunci localnicul i-a răspuns: – Apoi aşa vor fi şi pe aici dragul meu.
Doamnele
Uneori îl mustram pe Timotei pentru faptul că învăţătoarei sale îi spunea Maria şi nu „Doamna” şi el nu prea înţelegea de ce? De unde şi până unde termenul de „Doamna” ei bine astăzi mă voi explica.
„Doamnele” despre care vă scriu astăzi sunt de multă vreme pe lista mea de oameni cărora le mulţumesc şi lista asta se găseşte aici. De când am păşit prima dată în clasa I-a am ştiut că învăţătoare îmi va fi „Doamna”. Prenumele nu conta foarte tare pe vremea aceea. Învăţătoarele erau „Doamna ta” sau „Doamna mea” în discuţiile dintre elevi. În clasa I-a „Doamna Lina” avea să ne primească şi să ne „descebălească” în ale scrisului şi cititului şi primul contact cu „Doamna” avea să fie amprenta care va rămâne pentru totdeauna în viaţa mea.
O femeie slabă, brunetă şi arsă de soare, înaltă de ne uitam la dumneaei mereu dând capul pe spate. Îşi ţinea întotdeauna spatele drept şi ne cerea şi nouă asta. Doamna Lina era cea care avea să mă înveţe să ţin corect stiloul în mână, cea care avea să îmi poarte mâna ca bastonaşele şi literele să curgă uniform şi regulat. Tot ea avea să ne înveţe tot felul de vrăji cu beţişoare, boabe sau nasturi care acum se adunau, acum se scădeau. Mai mult, Doamna Lina era aceea care ne încuraja dar care ne şi jordănea când făceam prostii.
Abuzurile sexuale si ritualice în căsnicie
Ştiu că titlul va duce pe mulţi cu gândul spre satanism unde abuzurile ritualice sunt foarte folosite şi au un rol foarte important în actele de cult, dar nu la aceasta vreau să mă refer, deşi sunt convins că orice formă de abuz are în sine o doză de „rău” de „malefic”.
Căsnicia creştină este supusă de la înfiinţarea ei presiunilor exterioare de distrugere şi modalităţile de distrugere sunt foarte variate. Una din cele mai folosite căi pentru distrugerea căsniciilor creştine este sexualitatea. De fapt, din cazurile consiliate de mine până acum peste 80% din cupluri au probleme şi la capitolul sexualitate. Şi de acolo sunt atacate. Bineînţeles că nu doar aici au probleme familiile dar pe lângă altele este prezentă şi disfuncţionalitatea la nivel sexual.
Toate problemele în căsnicie pornesc de la păcat şi de la o relaţie slabă sau inexistentă cu Dumnezeu apoi de la lipsa de informare şi de la egoism. O familie în care Dumnezeu nu este prezent sau în care soţii nu îl experimentează zilnic este predispusă atacurilor foarte puternice si viclene ale celui care vrea să o distrugă. Spun viclene şi puternice pentru că mulţi sunt înşelaţi că au o familie puternică, că au mulţi copii, dar în realitate lovitura mare a venit sau va veni, prin generaţiile următoare. Ignoranţa, neştiinţa şi falsa evlavie cumulate cu egoismul sunt capabile de mii de forme de dragoste falsă. Mulţi soţi iubesc egoist crezând că au o dragoste reală. Dragostea reală se vede exclusiv prin fapte nu prin declaraţii.