Diana, de când era copil a jurat că niciodată nu se va căsători. Când vedea suferinţa de care mama sa are parte, când vedea că sunt săraci din pricina alcoolului pe care tatăl său îl consuma, când vedea tot scandal şi ceartă seară de seară şi trăia teroarea revenirii tatălui aproape zi de zi. Când se gândea la câte bătăi „a mâncat” din dorinţa de a-şi scăpa mama, când îşi amintea de câte ori a dormit prin vecini sau chiar afară, singurul gând care îi stătea în minte referitor la căsătorie era „Eu niciodată nu mă voi căsători. Să nu văd bărbaţi în viaţa mea”.
A plecat departe să facă facultatea, nu şi-a văzut tatăl şi mama decât o dată în timpul facultăţii şi odată la graduare când se făcuse iar de râs că tatăl său a băut în cinstea ei şi a reuşitei fiicei sale. Pe când făcea masteratul singurătatea, într-un anturaj al relaţiilor, a provocat-o să mediteze din nou la aspectul căsătoririi dar recentul incident când tata s-a ridicat în aula plină, beat criţă, ca să îşi felicite fiica când decanul ţinea discursul de deschidere i-a amintit de toată suferinţa de acasă şi a zis iar un NU hotărât.
