dr. Andrei Pătrâncă
În urmă cu ceva vreme, am fost șocat să constat, după publicarea unei reflecții, o reacție disproporționată sosită din partea unui coleg de breaslă. Individul, ateu, era deranjat că am făcut referire, într-o expunere publică, la rolul curativ pe care-l are in depresie credința. Violența lui era îmbrăcată într-o haină aparent desăvârșită a cunoașterii. Băiatul ăsta cunoștea toate studiile din lume în materie de psihiatrie, iar, din toate, scotea întotdeauna din context acele citate care îi susțineau punctul de vedere. Eu m-am retras din discuție și mi-am limitat considerabil interacțiunea cu grupul în cauză. Am urmărit însă postările lui ulterioare, pe alte subiecte, la fel de virulente și de ofensatoare, la adresa altor colegi și pe alte teme, de astă dată. Pe cât de hipertrofiat era intelectual, pe atât de retardat era afectiv.
De curând, am citit cartea unui psihanalist american, în care acesta declara că ai săi prieteni l-au abordat pentru a-i spune: ”-Am vrea să te avem pe tine, cel real, printre noi”. Nu e exact exprimarea din carte, fabulez pe alocuri, după cum am obiceiul, dar încerc să redau ideea centrală. La remarca prietenilor săi, a intrat imediat în defensivă: ”-Cum, tocmai eu, care am fost întotdeauna alături de voi?” Cu înțelepciunea specifică unei nații mai înclinate spre psihologie decât altele, prietenii i-au răspuns: ”-Ai fost cu știința ta, cu înțelepciunea ta, dar nu ai fost cu inima ta!” Analist ce era și sincer cu el însuși, cum se vrea a fi orice terapeut, a trebuit să recunoască: ”-Inteligența mea era, de fapt, un mecanism de apărare. De teama respingerii, le-am dăruit oamenilor doar mintea mea, nu și prezența mea afectivă. Și am făcut-o pentru că, arătându-mă așa cum îmi e inima, sunt vulnerabil, mă expun. Atunci când greșesc în știință, mă pot apăra, documentându-mă. Nu știu astăzi ceva, stai puțin, pun mâna pe carte și mâine voi fi invincibil! Dar de simțămintele mele, nu mă pot apăra!”
