An: 2015

„Țâncofobia” – Frica de copii (2)

de

Adesea îmi este dat să văd crize de copii fără limite și adesea îmi este dat, să aud plângerile părinților, că nu știu ce să mai facă cu copiii lor. Să fii părinte azi, se pare că e mai greu decât înainte. Înainte, principala problemă, o constituia să le poți aduce de mâncare și să aibă căldură. Azi, aceste probleme sunt depășite lejer de marea majoritate, dar apar altele, pentru care forța fizică și financiară nu au rezolvare. Apar probleme de formare a caracterului. Nu că înainte nu ar fi fost astfel de probleme, dar nu cântăreau atât de mult ca azi.

Se pare că, am sărit din lac în puț. Muncim așa de mult pentru nevoile fizice, naturale, tocmai ca o fugă din condiția veche, când noi sau ai noștri nu am avut mâncare de ajuns sau condiții decente. Acum mergem în extrema în care, creăm condiții extra. Se miră „străinezii”, când aud ce case au cei ce la ei muncesc cu ziua sau când văd pozele cu micile vedete de acasă, ale muncitorilor de pe șantierele lor.

Citește mai mult

„Țâncofobia” – Frica de copii (1)

de

Recunosc, termenul de „țâncofobie”, poate duce cu gândul la o acreală a mea, privitoare la subiect, dar nu am găsit altul mai potrivit pentru ceea ce vreau să scriu și vă asigur că, nu abordez problema cu ușurință sau lejeritate. Este o problemă foarte, foarte sensibilă, într-un timp de tranziție între extreme. De la extrema „câți copii dă Domnul” la extrema „niciunul”, am sărit într-un timp foarte scurt, doar într-o generație de oameni și asta produce mari turbulențe.

Am crescut într-o biserică în care toate familiile aveau peste 10 copii, unii 14 și s-a transmis cumva și direct și indirect mesajul că, nu există pocăință reală fără un număr mare de copii. Cu cât aveai mai puțini, cu atât erai mai nepocăit. Părinții mei au avut doar doi, că din momentul în care al treilea a murit, s-a rupt totul pentru ei. Clar am fost considerați „de rang inferior” și nu ne străduiam să observăm asta. A fost o astfel de vreme, cu bunele și cu relele ei dar acum a venit o altă vreme, cu bunele și cu relele ei, vremea fricii de copii.

Citește mai mult

De ce Dumnezeu nu spune STOP păcatului

de

Faptul că Dumnezeu nu poate suferi păcatul, nu mai este de mirare pentru nici un credincios și nu este pentru niciunul din noi o noutate. Dumnezeu condamnă păcatul și îl va distruge pentru totdeauna, odată cu inițiatorul său dar împreună cu ei, vor fi distruși și oamenii care nu acceptă să fie spălați în sângele Mântuitorului de păcatele lor. Deși iadul a fost pregătit pentru cel care a inițiat păcatul și pentru slujitorii lui, vor ajunge acolo și mulți oameni, din cauza respingerii salvării venite prin Isus Hristos Mântuitorul.

Totuși, adesea văd oameni care cred că, dacă Dumnezeu nu îi trăsnește, fac un lucru acceptat de El. Știu credincioși, și eu am fost unul din ei, care continuă în starea lor neconformă, din cauză că Dumnezeu nu intervine să le dea vreo pedeapsă când greșesc. Acesta este și motivul sau mă rog, unul din motivele pentru care creștinii moțăie sau chiar sforăie de-a binelea, în ce privește omul spiritual.

Citește mai mult

Prințul mamei, prințesa mamei, vedetele bisericii

de

Nici nu știu cum să încep această scriere, de sensibil ce e subiectul. De câteva minute gândesc la modul cel mai lin de a începe. Vreau să scriu azi, despre un fenomen, care în ultima vreme e prea întâlnit prin biserici și anume: fenomenul copiilor vedetă.

Copiii vedetă sunt de regulă abia mergători pe picioare, dar pot urca în vârstă până mai sus. Ei sunt acei drăgălași, care întorc biserica pe dos în timpul programului, iar mama și tata chiar se mândresc cu „dibăcia” lor. Plimbările pe culuare și pe la diferite persoane nu mai sunt de ajuns, ei fac plimbări pe la amvon, pe podium dacă este, trag de chitara care stă în suport, vor să apese pe clapele pianului și chiar la microfon ar vrea să gângurească. Dacă vine la tine în timpul programului și tu nu îi spui „Ce faci tu frumusețe mică!” Sau „Ce faci tu prințesă!” părinții te bagă în „black list” la categoria invidios sau scorțos.

Citește mai mult

Fiecare să dea ce va putea – V

de

Am pornit scrierea aceasta, de la convingerea că trebuie să ne asemănăm mai mult cu Mântuitorul și această convingere, s-a întărit și mai mult. Trecerea de la un stil de viață egoist la unul altruist, numai Hristos o poate face pentru că e cumva… inumană, cerească. Noua natură face oamenii așa de diferiți față de înainte, încât pot fi lesne considerați nebuni sau proști, într-o lume în care confortul personal, plăcerea personală, averea personală și alte lucruri care implică strângere, sunt normale.

Să ajungi să nu consideri nimic al tău de drept e o mare realizare și eliberare, pe care oamenii nu o înțeleg. Oricum, puțini oameni ajung la aceasta stare și de obicei, ajung acolo în urma unui faliment personal, când pot lua contact cu o astfel de viață. Uneori Dumnezeu ne trece prin lipsă, tocmai pentru a vedea și cealaltă variantă posibilă. De la naștere ne luptăm cu strânsul, cu egoismul, cu „al meu”, cu „vreau”, cu „mie” și alte noțiuni care ne fundamentează filosofia de viață. Nu suntem capabili să analizăm obiectiv și cealaltă variantă și nici să o aplicăm. Acesta este motivul pentru care uneori trecem prin lipsuri.

Citește mai mult

Fiecare să dea ce va putea – IV

de

Așa cum am promis, azi vorbim despre frumusețea dărniciei, de fapt aș reformula, frumusețea dărniciei corecte. Nimeni nu va putea înțelege frumusețea dărniciei, decât dacă dăruiește cu inima, dacă învață să dăruiască acolo unde trebuie și când trebuie și care renunță la dezinteres și la mândrie. Nu vei vedea frumusețea dărniciei dacă vezi dărnicia ca pe o taxă, dacă dai un procent bisericii. Frumusețea dărniciei se vede în toată splendoarea sa când copiem modelul lui Hristos.

Oricât aș încerca să vă fac o poză acestei frumuseți, nu voi reuși, dar ce pot face e să vă sugerez câteva situații în care să o puteți observa voi direct și sunt convins că vi se va întipări în minte o asemenea imagine. Imaginea e complet aleatorie, precum părul proaspăt spălat și ciufulit de la șters, al femeii iubite, care întotdeauna va arăta bine 🙂

Citește mai mult

Fiecare să dea ce va putea – III

de

Cui să dăm banii sau dărniciile noastre? Unii ar spune că bisericii locale și e o sugestie bună, dar hai să aruncăm o privire mai în profunzime.

În primul rând, trebuie să demontăm o mentalitate păguboasă, practicată dar neverbalizată sau scrisă. Dărnicia nu e un impozit către Dumnezeu și nici biserica locală nu e casieria Sa. Mulți percep dărnicia, ca fiind un impozit, o taxă, o contribuție pe care le-o cere Dumnezeu. NU, Dumnezeu nu are nevoie de taxe, ci de inima care să învețe că e mai ferice să dai, decât să primești. El nu „stă în banii noștri” oricât de puțini sau mulți ar fi ei. Biserica locală nu are calitatea de casier al cerului, deși poate fi cea mai bună modalitate, prin care noi să ne arătăm generozitatea în unele situații. Ne e mult mai ușor să aducem la biserică o parte din câștigul nostru, decât să cerem noi lumină, să observăm, să trimitem ceva unor oameni care au nevoie. La biserică sigur știu „ăia” cui să îi dea.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.