Atitudinea noastră în necazuri depinde foarte mult de relaţia personală pe care o avem cu Dumnezeu. Este diferenţă între un om apropiat de Dumnezeu care trece prin necaz şi unul care doar pretinde că e credincios şi trece prin aceeaşi situaţie. Omul credincios cu adevărat, în clipele de necaz îşi aminteşte de promisiunile făcute de Dumnezeu şi acestea devin o mângâiere pentru el. De obicei la necaz, aşa cum scriam şi ieri, tindem să vedem asprimea, dreptatea sau chiar dorinţa de răzbunare a lui Dumnezeu şi pentru a putea înţelege de ce trecem prin acea încercare, trebuie să avem o credinţă autentică, nu una formală.
De ce este nevoie să ne reamintim promisiunile lui Dumnezeu în momentele de necaz? Aici îmi place sfatul pe care Pavel îl dă celor din Roma în scrisoarea trimisă lor: Romani 15:4 „ Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Nădejdea omenească, logica omenească, explicaţiile omeneşti, ţin până la un anumit punct, de la acel punct înainte, e nevoie de bizuire pe promisiunile lui Dumnezeu, este nevoie să îl credem pe Dumnezeu care ne promite că: nu ne va ajunge nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea noastră, că va fi cu noi oriunde, că nu trebuie să ne îngrijorăm ci să aruncăm asupra lui îngrijorările că El însuşi îngrijeşte de noi şi alte şi alte promisiuni.
