Elevi în şcoala lui Dumnezeu

de

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. 2 Timotei 3:16

Ieri scriam despre comparaţia între elevii de la şcoală şi cei care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu. Am văzut că în multe privinţe viaţa credinciosului se aseamănă cu a elevului. Credinciosul ca şi elevul trebuie să înveţe, trebuie să exerseze, trebuie să treacă teste pentru a dovedi că a învăţat şi la final va fi premiat pentru efortul său. Profesorul credincioşilor însă e unul mai aparte. E 100% corect şi drept, nu poate fi copiat deloc, nu poate fi păcălit „că am uitat caietul acasă” sau că „am fost bolnav” dar în acelaşi timp e plin de înţelegere, dragoste şi ajută foarte mult elevii să înveţe lecţiile.

Dumnezeu ne învaţă prin Scriptură, unde găsim Cuvântul Său şi mai mult pune la dispoziţia noastră, în noi un profesor extraordinar care să „ne mediteze” cum spune Ioan „Dar mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Practic avem toate condiţiile asigurate de Dumnezeu să învăţăm bine. E adevărat că învăţarea nu este uşoară, e adevărat că lecţiile sunt de multe ori potrivnice mersului vremii, e adevărat că testele sunt grele dar şi răsplata şi premiul chemării sunt pe măsură. Şcoala aceasta a lui Dumnezeu e menită să ne transforme în asemănarea cu Hristos, să facă din noi replici ale lui Hristos care să iubească, să acţioneze, să fie miloşi, să asculte şi să onoreze pe Dumnezeu întocmai ca Domnul Nostru Învăţător.

Citește mai mult

Când Dumnezeu te verifică la teme

de

„Sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.” 1 Petru 1:6

Când eram elev, una din sarcinile mele ca elev erau temele, pentru care nu aveam scăpare deloc, trebuiau făcute chiar dacă o zi nu mergeam la şcoală, aveam datoria să merg la un coleg şi să aflu ce anume avem „de scris”. Uneori temele erau uşoare dar de cele mai multe ori temele erau grele pentru că era vorba de lucruri noi, învăţate în acea zi sau de puţină vreme care trebuiau aplicate sub multe combinaţii. Temele erau verificate şi notate de profesori fără indulgenţă. În clasă mai era indulgenţă dar la teme nu.

Nu s-a întâmplat de multe ori să merg cu temele nefăcute, dar fiecare caz îl am viu în minte şi acum. Primul incident a fost prin clasa a 3-a, când nu ştiu dacă a fost vina, mea dar îmi amintesc că mai bine de jumătate de clasă am stat în genunchi pe hol cu mâinile sus. Ce ruşine am tras, ce umilit m-am simţit, ce mult am plâns e greu de descris, un lucru însă îl ştiu bine, până în clasa a 4-a, niciodată nu mi-a trecut măcar prin căpşorul meu de elev, să mă duc cu tema nefăcută. Nu voiam să am iar de a face cu asprimea doamnei învăţătoare, care de altfel era un om extraordinar. Din acel moment pentru mine temele au devenit ceva care nu se negocia şi asta m-a ţinut multă vreme, amintindu-mi acum doar încă un incident de felul acesta la care nu am fost prins dar care cred că m-a slăbit câteva kilograme bune. Se apropie profesoara de banca mea cu fiecare elev pe care îl verifica, toată clasa o încercase şi cum stăteam ultimul din punctul din care ea începuse verificările, agonia mi-a fost imensă, dar am scăpat că undeva la colegul dinaintea mea cineva a chemat-o urgent.

Citește mai mult

Fă cunoştinţă cu viaţa ta

de

Vreau să îţi prezint astăzi o viaţă de om. O viaţă obişnuită, cu bune şi cu rele, cu urcuşuri şi cu coborâşuri, cu bucurii şi necazuri, cu pasiune şi plictiseală, cu dragoste sau ură, cu iubire sau indiferenţă. Vreau astăzi să te provoc să cunoşti viaţa ta şi cu tot ceea ce are ea. Te invit să te ridici pe vârful picioarelor şi să priveşti dincolo de gardul care te înconjoară şi să descoperi că îţi poţi trăi viaţa pentru că aşa cum Agnes spunea: „Cine nu visează este condamnat să muncească toată viaţa la visele altora.”

Suntem produsul vieţii trăite până acum. Suntem ceea ce am învăţat să fim şi mai ales suntem în mare parte ceea ce părinţii ne-au spus să fim. Starea aceasta ne caracterizează pe toţi şi nu este neapărat una negativă dar dacă nu ne punem întrebări serioase riscăm, cum am mai spus, să trăim o viaţă străină. Deşi sunt convins că părinţii noştri au avut intenţii bune şi au dorit ce e mai bine pentru noi, totuşi, cred că fiecare din noi avem datoria să ne examinăm în permanenţă viaţa şi să trăim viaţa pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi. Deşi pare un scop nobil acela de a continua meseria tatălui sau a mamei sau dorinţele lor, nu întotdeauna suntem chemaţi la asta. Fiecare om trebuie să-şi trăiască viaţa şi să facă faptele pregătite deja de Dumnezeu pentru el.

Citește mai mult

Conflicte dintr-o altă viaţă

de

Ce mai titlu!?!?  Dar e o realitate. Scriam ieri şi alaltăieri despre modul în care copiii ajung să trăiască o viaţă, de fapt ca o extensie a vieţii părinţilor şi trăirea asta în prizonierat aduce mari bătăi de cap. Teoretic, fizic, omul este liber să scape, practic, psihic şi spiritual îi este greu dacă nu imposibil. Asta duce la conflicte pe multe nivele: cu sine, cu părinţii, cu soţul sau soţia, cu generaţia de după şi mai ales cu Dumnezeu.

Una din  sursele clare de conflict între generaţii este tocmai dorinţa părinţilor de a trăi prin copiii lor. Conştient sau inconştient, direct sau indirect copiii vor dori în permanenţă să se scuture de o robie pe care cei mai mulţi dintre ei nici nu o identifică, dar o trăiesc din plin. Am avut ocazia să citesc şi să văd mulţi copii răzvrătiţi, dar la acea vreme nu am înţeles cauza răzvrătirii lor. Atunci o vedeam ca pe o inconştienţă. „Cum mă, să primeşti tot ce doreşti, să fii acceptat în casă şi să nu fii ascultător, să nu asculţi cerinţele părinţilor?”. Acum însă înţeleg o parte din „răzvrătiţi”. Prea adesea părinţii aplică „regula de aur”. Regula de aur e dominantă azi în aproape toate domeniile vieţii şi este: „Cine are aurul face regula”. Aţi auzit vreodată expresii „cât eşti în casa mea şi mănânci la masa mea faci cum spun eu” sau „măi nesimţitule, de asta bag eu bani în fundul tău?” sau „dacă nu te duci la medicină eu nu te mai ţin în şcoală, te duci la muncă”? Aţi auzit vreodată? Vă sunt cunoscute? Ei bine, ele fac parte din normele de aplicare ale „regulii de aur”.

Citește mai mult

Trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci părinţii mei trăiesc prin mine…

de

Am primit ieri „semnale” că meditarea a fost cam dură… dar o realitate nu poate fi acoperită cu dulcegării, o realitate trebuie privită şi analizată la rece, cu echilibru şi cu dorinţa de a deveni mai buni prin subordonarea călăuzirii  Duhului lui Dumnezeu. Aşa se face că astăzi voi continua să privesc în mine şi în realitatea din jurul meu din acest domeniu.

Am discutat la consiliere cu unele persoane care erau pur şi simplu nefericite. Aveau cam tot ce le trebuie, aveau familie frumoasă, meserie bună, parteneri cum alţii nici nu visează, o condiţie materială deosebită şi o viaţă religioasă, bună de oferit ca model altora. Unul din cazuri a fost mai deosebit. O doamnă doctor care le avea pe toate cele de mai sus şi reclama o nefericire şi o depresie crunte. Nu înţelegea de unde şi mi-a luat destulă vreme să înţeleg şi eu de unde. Avea tot ce îţi doreşte un om ca să fie fericit şi era nefericită. O expresie mi-a atras atenţia când aceasta îşi vărsa sufletul. „Simt că nu trăiesc”. Cum adică? am întrebat-o. Am senzaţia că trăiesc viaţa altcuiva! A cui? Nu ştiu! Dar ulterior am aflat cine a dorit aşa de tare ca micuţa „alergătoare” să se facă „doctoriţă” şi de ce.

Ca părinte îmi doresc să fiu ascultat de copiii mei şi să devină „ceva în viaţă” pe considerentul că „eu ştiu mai bine” din cauză că „am şcoala vieţii”. Desigur că aş dori să devină ce cred eu că li s-ar potrivi sau unde cred eu că s-ar câştiga o pâine bună şi transfer aceste pretenţii în viaţa copiilor mei care de voie, de nevoie şi le vor asuma ca idealuri ale lor. Nu e rău să-ţi îndrumi copilul spre bine dar cred că e greşit să faci din copil altceva decât e chemat să fie. Iată câteva exemple:

Citește mai mult

Când părinţii trăiesc prin copiii lor

de

„Dacă mă faci de râs, aşa îţi trag o mamă de bătaie…”, „ce spune acum lumea despre mine mă? Nu ţi-e ruşine? Ne distrugi. Nu ţi-e milă de noi?” Sunt afirmaţii pe care le-aţi auzit şi voi, nu doar eu. Fie că le-aţi auzit de la părinţii voştri, fie că le-aţi rostit copiilor voştri sau pur şi simplu le-aţi auzit la prieteni care discutau cu copiii lor. Da, intenţionez să scriu despre părinţi care trăiesc prin copiii lor.

Ştiu că e greu un asemenea subiect, pentru că e considerată lipsă de bun simţ să vorbeşti sau să scrii ceva „sensibil” despre părinţi, dar îmi asum riscul acesta pentru că intenţia mea nu este deloc să fiu judecător sau critic, ci doresc să atrag atenţia celor care sunt părinţi asupra unui pericol destul de mare, acela de a confisca viaţa copiilor lor. Deci din start vă spun că nu doresc să critic ceva ci să semnalez nişte realităţi faţă de care fiecare trebuie să se poziţioneze după cum Dumnezeu îl va lumina.

Marea majoritate a persoanelor din biserici pretind că „copiii sunt un dar de la Domnul”. Asta uneori e o teorie doar, pentru că în realitate ştiu persoane care nu-şi doreau atunci un copil, nu era în planurile lor, dar dacă tot a venit… „e un dar de la Domnul”. Alţii, chiar şi-au dorit copilul s-au rugat şi l-au aşteptat şi atunci a fost primit într-adevăr ca pe un dar. Problema cu marea majoritate dintre noi, este că facem din dar, o proprietate, un drept al nostru. Când e vorba de o maşină primită cadou e oarecum de înţeles, când e vorba de o cămaşă e iar de înţeles, dar când vine vorba de un om, nu mai este de înţeles. Ceea ce primim de la Dumnezeu, nu devine proprietatea noastră, ci ne este încredinţat spre administrare. Aici intră darurile spirituale, resursele financiare şi materiale, copiii, partenerul de viaţă şi viaţa însăşi. Adică „darul de la Domnul” va trebui „folosit” în condiţiile impuse de Domnul, pentru că nu devine proprietatea noastră, ci rămâne proprietatea Lui.

Citește mai mult

Ce fel de oameni ar trebui să fim noi

de

S-a vorbit ieri foarte mult, în multe biserici despre o zi a României, despre ziua care ar trebui să fie sărbătoare naţională şi mai ales s-au făcut multe rugăciuni, s-au cântat multe cântări cu tema aceasta, s-au spus multe poezii. Mulţi din cei care au făcut asta ar avea dificultăţi în a-şi aminti a doua strofă a imnului naţional, dar cred că dragostea de ţară se limitează la un „program artistic în biserică”. Da rugăciunile unora erau parcă de pe carte, făcute bine, cu tot ce trebuie, doctrinar corecte cu multă evlavie însă meditam la situaţia asta şi mă întrebam  ca Petru: Ştiind toate aceste lucruri (necredinţa, hoţia, minciuna, înşelare, trădarea, lipsa respectului, avorturile, curviile, nesimţirea, ura) în viaţa poporului român: Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?

Oare ajunge rugăciunea? Oare e destulă cântarea sau predicarea despre România? Oare e bună nemulţumirea şi critica faţă de clasa politică a ţării? Ce fel de oameni ar trebui să fim noi ştiind că toate aceste lucruri s-au stricat şi au să se mai strice? Putem să pretindem oare că ne pasă de poporul acesta amărât dacă stăm în confortul nostru acasă sau la biserică şi spunem rugăciuni? Oare nu e nevoie de ceva în plus?

Citește mai mult