Lună: iulie 2013

O inimă împietrită – II

de

Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi, căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.  Marcu 6:51

Două sensuri ale termenului de împietrire surprinse în acest verset. Primul este cel de blocare, înmărmurire deci împietrire. Acesta se întâmplă de obicei când ai parte de o surpriză foarte mare cum au avut ucenicii. Sunt unele lucruri care ne surprindă aşa de tare că ne blochează. Mă gândesc la nevasta lui Lot că ea a experimentat cât se poate de real împietrirea, înmărmurirea.  Şi în cazul ei, şi în cazul ucenicilor împietrirea asta este consecinţa neînţelegerii lui Dumnezeu. Soţia lui Lot avea poruncă să nu se uite înapoi, ucenicii nu aveau o încălcare de poruncă dar văzuseră în ziua anterioară o minune la care fuseseră parte şi pentru că aveau inima împietrită nu o înţeleseseră.

Mă gândesc la Faraon, om fără credinţă în Dumnezeu care îşi împietreşte inima dar când îi văd pe ucenicii Domnului Isus tot aşa de împietriţi la minunile făcute de acesta mă surprinde. Sau… nu mă surprinde prea tare dacă totuşi „arunc privirea” în viaţa mea şi a semenilor mei.

De câte minuni nu avem parte noi astăzi? Câtă pace şi linişte este, câtă bunăstare materială, câtă sănătate, libertate religioasă şi totuşi câţi fraţi şi surori au inima împietrită. Câţi oameni cârtesc şi nu înţeleg minunile lui Dumnezeu din viaţa lor. De unde vine împietrirea asta? Insensibilitatea?

Este adevărat că în scriptură este menţionat că una din cauzele împietririi este chiar Dumnezeu. La faraon este cel mai clar exemplu. Dumnezeu i-a împietrit inima. Însă interesant este că înainte de a îi împietri inima tot Dumnezeu spune când îl trimite pe Moise: Eu ştiu că nu are să vă lase. Adică omul este cel care iniţiază această împietrire. Nu vreau să mă ocup de partea în care Dumnezeu împietreşte pentru că nu acolo vreau să ţintesc. Vreau să meditez la împietrirea imputabilă nouă.

Citește mai mult

O inimă împietrită – I

de

Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec. Matei 13:15

Provocare după provocare vine spre inima mea când sunt gata să deschid inima pentru cercetarea lui Dumnezeu. Un alt gând care m-a provocat duminică a fost cel privitor la împietrirea inimii, o boală foarte răspăndită astăzi. Ea nu afectează doar masele largi ci şi pe cei care se numesc creştini sau mai ales pe ei.

Dacă ar fi să ne uităm în Scriptură vedem ambele categorii de oameni cu inima împietrită. Îl găsim la început pe Faraon şi pe egipteni împietrindu-şi inima şi îi găsim şi pe cei din poporul ales la foarte mică distanţă fizică şi temporală de împietrirea acestora făcând la fel. Faraon se împietreşte şi nu îi lasă să plece până când Dumnezeu nu îl zdrobeşte bine, iar cei din poporul Israel după ce doar trecuseră Marea Roşie la mică distanţă de Egipt procedează la fel sau mai bine zis sunt afectaţi de acelaşi virus care le împietreşte inima.

Împietrirea aceasta a inimii evreilor a fost aşa de puternică încât este citată în toată scriptura ulterior şi apare în Noul Testament ca avertizare negativă. E foarte gravă această împietrire şi face că oamenii să se comporte aparent ciudat. Spune Domnul Isus că din cauza aceste împietritri „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea.” Poporul ales e „model” în împietrirea inimii, au fost aşa de împietriţi încât nu au reuşit să vadă Eliberatorul pe care îl aşteptau de veacuri, nu au înţeles că El era Eliberatorul promis.  Ce ciudat trebuie să fie să aştepţi pe cineva sute de ani şi la venirea sa să nu îl recunoşti,  ba mai mult, să îl izgoneşti, să îl ucizi dar inima împietrită aşa procedează.

Citește mai mult

Fă-ţi linişte în adânc

de

Dacă nu am alerga atât de mult după linişte, am putea să trăim în linişte. Cătălin Manea

Aseară Cezar m-a provocat prin gândurile sale la meditare. Un subiect aşa de delicat şi totuşi aşa de greu de ţinut în echilibru datorită nouă în primul rând. Liniştea din interior e de mare preţ şi totuşi puţini, tot mai puţini o au. Nici chiar cei care se pretind religioşi nu o găsesc aşa de uşor ci doar cei care se cunosc pe sine şi au relaţie cu Dumnezeu şi vor să facă linişte.

Suntem înconjuraţi de zgomote. Acestea sunt de toate tonalităţile, de toate intensităţile, tot felul de îndemnuri şi de bruiaje, tot felul de provocări şi chemări. Unele din ele sunt fine, abia perceptibile iar altele asurzitoare, adevărate bubuituri. E o gălăgie infernală în jurul nostru şi ne mai întrebăm de ce nu auzim lucruri fine, ne simţim frustraţi când alţii aud şoapta Duhului iar noi nu. Ei bine principiul e simplu, dacă stai două ore într-o hală de tâmplărie unde maşinile lucrează intens când vei ieşi afară nu vei mai auzi mare lucru o vreme. Urechea se va adapta să facă faţă zgomotelor puternice iar cele fine vor fi ignorate. Practic se va „desensibiliza” urechea o perioadă, dar dacă expunerea este de durată, se poate desensibiliza pentru totdeauna.

Citește mai mult

Învaţă şi astăzi ceva bun

de

Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult! Proverbe 9:9

Deşi unii oameni sunt consideraţi neînvăţaţi şi pentru asta sunt desconsideraţi în realitate termenul care trebuie folosit este altul. Doar un om bolnav este neînvăţat. Omul sănătos fizic şi mental învaţă din toate şi pe tot parcursul vieţii. În copilărie capacitatea asta este imensă şi creierul este ca o sugativă, ca un burete care poate învăţa enorm şi scade odată cu trecerea timpului dar nu se pierde această capacitate decât când creierul moare.

Problema nu este dacă învaţă oamenii ci cât şi ce învaţă. Orice experienţă de viaţă este o lecţie care nu are cum rămâne fără efect pentru creier. Şi dacă trecem pe lângă o floare mirositoare învăţăm ceva, dacă ne prinde o ploaie şi ne udă iar învăţăm, dacă ne căţărăm în copac tot aşa. Din toate învăţăm, depinde doar ce anume învăţăm şi cât.

Contează foarte mult ce informaţii „introducem” în mintea noastră pentru că ele ne vor folosi mai târziu în viaţă. Dacă punem principii de calitate, reguli şi învăţături bune cu siguranţă ne vor afecta în bine viaţa. Dacă însă copiii învaţă acasă principii proaste (alcool, tutun, ceartă etc) pe acelea le vor aplica în mod automat. Scriptura insistă să învăţăm pe copii principii bune pentru că acestea vor rămâne pentru toată viaţa „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”

Citește mai mult

Sfaturi educative de la un copac – II

de

Continuarea de ieri de aici

Puterea adevărată înseamnă vulnerabilitate. Deşi nu se vede întotdeauna, niciun copac nu e perfect. Câteodată oamenii ne fac rău, iar alte ori ne simţim obosiţi după atâta zăpadă căzută pe crengile noastre sau, pur şi simplu, suntem uşor îndoiţi pe alocuri, însă nu ascundem asta. Ne permitem să ne arătăm şi vulnerabili şi goi.

Adu valoare în vieţile oamenilor, prin ceea ce eşti. Eu ca şi copac, mă bucur când oamenii se adăpostesc în umbra mea şi am o prietenă sălcie, care admiră îndrăgostiţii care privesc melancolic spre crengile ei.

Admiră ce este în jurul tău. Până şi noi, copacii, ne dregem frunzele de admiraţie, când vedem oameni frumoşi, fericiţi şi îndrăzneţi.

Ai încredere! Dacă natura poate fi atât de perfectă şi abundentă, cum îţi şi trece prin cap că tu ai putea fi altfel?

Iartă. Deşi câteodată mă supăr când văd oameni care distrug natură sau aruncă gunoaie pe jos, ştiu că e în puterea mea să devin mai puternic şi că ei nu ştiu mai mult de atât. Totuşi tu, fiind om, poţi face o schimbare în acest aspect. Iartă, apoi decide cum vrei să acţionezi tu însuţi. În toate aspectele vieţii tale.

Fii responsabil! Dacă am da vina pe verile toride şi gerul iernii, ce am rezolva? Ne concentrăm doar pe ceea ce putem face noi.

Timpul cel mai potrivit e acum! Nu aşteptăm anotimpul potrivit, ci creăm noi momentul oportun. Pentru a creşte. Aplică asta în viaţa ta şi renunţă la amânare. Tu, ca om, ai şi mai multe posibilităţi.

Citește mai mult

Sfaturi educative de la un copac – I

de

Nu ştiu cine le-a scris, nu găsesc autorul dar sunt foarte interesante.

Nu depinde de tine cum te naşti. Şi noi, copacii, suntem de mai multe feluri. Sălciile par triste, stejarul puternic, arţarul mândru, însa fiecare are acelaşi potenţial şi e unic în felul lui. Foloseşte-ţi propriile abilităţi şi învaţă altele noi.

Găseşte-ţi energia şi puterea interioară. Noi ne folosim de asta iarna, când e frig şi zăpada ne apăsă crengile.

Fii flexibil. Dacă un copac ar rămâne rigid, crengile s-ar rupe; tocmai de aceea, noi ne mişcăm odată cu bătaia vântului, apoi revenim în poziţia iniţială, încă şi mai puternici.

Bucură-te de vremurile ploioase. Nu numai că vei aprecia mai mult soarele, însă vei creşte frumos.

Nu există copac urât, doar ochi care privesc fără să vadă.

Evoluează în ritmul tău şi bucură-te de drumul creşterii tale. Noi copacii nu ne uităm invidioşi la alţii, care sunt mai mari sau mai puternici. Doar ne bucurăm de fiecare zi, odată cu fiecare frunză înverzită.

Citește mai mult

Împăcarea – treabă grea

de

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. Coloseni 3:19

Cei căsătoriţi cu siguranţă ştiu subiectul acesta bine şi eu la fel. Deşi nu mi-aş dori să îl cunosc, aş fi vrut ca în viaţă să nu îmi fi supărat soţia ca să trebuiască să mă împac, recunosc că a fost nevoie de împăcare. Nu zbierăm unul la altul, nu facem scandal dar supărări tot au fost aşa că a fost nevoie şi de împăcări.

Dacă ar fi căsnicia tot numai „lapte şi miere” ce bine ar fi, însă are şi doze considerabile de acreală şi necaz provenite mai ales din egoismele soţului şi ale soţiei. Uneori egoismul celor doi se ciocneşte frontal cauzând „avarii serioase” relaţiei. Puţine, foarte puţine dintre conflictele maritale sunt cele în care doar unul din parteneri e vinovat. De regulă ambii sunt tare vinovaţi şi se crează un fel de echilibru al tensiunii care e atât de bine fixat, încât e foarte greu ca unul din soţi să declanşeze „slujba împăcării”.

Am ajuns de destule ori în punctul în care să trebuiească să renunţ la „hachiţele” mele pentru binele relaţiei şi soţia mea la fel. Nu ştiu care a renunţat la mai multe şi nu vreau să fac un clasament ca să generez cumva „tensiune” 🙂 dar un lucru e foarte clar – căsătoria înseamnă renunţare, multă renunţare şi dezbrăcare de eu. Drama e că uneori e foarte greu de dezbrăcat costumul acesta şi după ce crezi că ai reuşit se pune înapoi pe tine aproape instantaneu.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.