An: 2013

Păcatul care ne înfăşoară

de

 „…să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Evrei 12:1

Îmi aduc aminte de jocurile de la un revelion cu tinerii, cu vreo 15 ani în urmă, unde unul din jocuri era să legăm pe cineva cu aţă de papiotă. La câteva ture de înfăşurat putea rupe oricine aţa, dar dacă foloseam o papiotă întreagă aproape niciunul din tineri nu mai puteau scăpa de legătură. Acest exemplu mi-a venit în minte citind textul din Evrei unde autorul epistolei, specifică acest adevăr şi anume că păcatul înfăşoară cu uşurinţă.

Meditam la aspectul acesta al păcatului ieri şi am realizat (încă odată dacă mai era nevoie) că păcatul nu vine în viaţa noastră nici brutal, nici năvalnic, nici şocant, nici tot deodată, ci întotdeauna vine pe furiş, întotdeauna vine după o cochetare cu gândurile păcătoase, întotdeauna vine după ce am fost ispitiţi de poftele noastre şi nu am fost drastici cu gândurile păcătoase. Cei mai mulţi, dacă nu toţi, credincioşii care păcătuiesc sau care au ajuns deja legaţi de păcat, au început prin a accepta ideea de păcat.

Citește mai mult

Să te laşi iubit…

de

Dacă are omul ca fiinţă vreo nevoie mare, uriaşă, capitală în zilele noastre, aceea e tocmai nevoia de a fi iubit corect şi deplin. Dumnezeu a văzut foarte bine această nevoie şi a venit spre noi să o împlinească şi să ne transforme şi pe noi în oameni care iubesc corect şi care se lasă iubiţi. Iubirea lui Dumnezeu este singura iubire corectă şi neegoistă care ar trebui să ne inspire ca model, dar care ar trebui şi să fie adoptată, acceptată de noi pentru a ne simţi într-adevăr iubiţi. Aşa cum scriam acum două zile iubirea omenească, cea lăudată, cântată, desenată, arătată este pervertită şi foarte puternic sexualizată şi golită de conţinut, dar şi oamenii, pentru că au trăit o perioadă cu iubiri surogat nu mai ştiu, nu mai  vor, nu mai pot, să se lase iubiţi.

În ultima meditare abordam motivele pentru care oamenii nu sunt „iubibili” şi ce anume pune piedici ca oamenii să primească iubirea celor din jur. Pentru că nu e totul să ai nevoie de iubire, mai trebuie să te şi laşi iubit. Noi oamenii, datorită trăirii în iubiri omeneşti otrăvite, credem că noi trebuie să fim iubiţi aşa cum suntem şi pretenţia asta o ridicăm la rang de scop al vieţii. În realitate este o concepţie greşită despre iubire. Pe mine personal iubirea soţiei mele m-a transformat aproape în întregime, nu mai sunt aproape deloc acela dinainte de căsătorie, dar am fost gata întotdeauna să mă schimb, chiar dacă uneori a fost extraordinar de greu. Acum sunt schimbat mult şi încă mai am de lucru. Eu cred că „am datoria” să mă las iubit, altfel, soţia mea va avea o muncă colosală, bătălii nedrepte, consum mare de energie şi emoţie ori eu sunt chemat să o iubesc la rându-mi şi deci să fac să îi fie mai bine, mai uşor.

Citește mai mult

Cât de „iubibili” suntem?

de

Da, după cum ieri spuneam, cred că nu e totul să avem dorinţa să fim iubiţi, ci mai mult decât asta e nevoie şi să ne lăsăm iubiţi. Dorinţa de a fi iubit, cu puţine excepţii, o are fiecare bărbat şi fiecare femeie, aşa că nu aici ar fi o problemă, ci mai degrabă problema majoră este dacă oamenii se lasă iubiţi sunt aşa cum spuneau „taximetriştii” dacă sunt „iubibili”.

Voi încerca să surprind câteva aspecte ale vieţii care ne îndepărtează de iubire sau care ne transformă în persoane cu eticheta „neiubibil” pe frunte. Aceste aspecte pot fi dramatic îmbunătăţite în cele mai multe cazuri şi avem datoria să le schimbăm, mai ales dacă avem şi conştienţa existenţei lor şi ceva energie disponibilă. Deci iată câteva aspecte majore:

Rănile trecutului. Se ştie prea bine că nu am trăit în paradis până la momentul când vrem să fim iubiţi. Am trăit într-o lume egoistă, păcătoasă, centrată pe plăcerea de o clipă, centrată pe senzualitate şi spectacol. Oamenii care ne-au înconjurat au fost în consecinţă deci, e foarte posibil ca pe noi să fie răni. Rănile trecutului ne fac „neiubibili”, de fapt dacă comparăm cu rănile fizice, oamenii răniţi se feresc de ceilalţi sau stau la distanţă, pentru că orice atingere e dureroasă. Dacă ai o rană la mâna dreaptă cu siguranţă nu vei întinde mâna spre necunoscuţi ca să ţi-o strângă, rana care te doare te face să o bandajezi cât mai mult, să o izolezi pentru a o proteja cât mai bine.

Citește mai mult

Iubeşte-mă aşa cum sunt

de

Daniela și Marius stăteau unul în faţa altuia în cabinetul de consiliere şi nu ajungeau nicicum la un consens. Ambii doreau să fie iubiţi şi ambii erau dispuşi să iubească, cel puţin din declaraţiile lor dar „nu mai găseau frecvenţa” Danielei nu-i plăcea cum o iubeşte Marius iar lui nu îi plăcea cum îl iubeşte Daniela. Era o situaţie care din păcate e din ce în ce mai întâlnită şi care sumar şi dramatic e numită „incompatibilitate de caracter” pe baza căreia se pronunţă multe divorţuri.

Este oare de ajuns ca un om să te iubească sau e nevoie de ceva mai mult decât declararea iubirii? Oare putem aprecia corect iubirea de care avem parte? Oare nu e nevoie să ne şi lăsăm iubiţi?

Te iubesc – a devenit o expresie aproape fără semnificaţie datorită comercializării sale absolute. A devenit ieftină şi fără valoare, fiind scrisă pe toţi pereţii, pe toate chinezăriile ieftine, rostită de la prima întâlnire, ridiculizată şi secătuită de importanţă, semnificaţie şi frumuseţe. Expresia aceasta eu o consider cât se poate de corectă dar confiscată de păcat cum sunt şi cuvintele sex, plăcere şi dragoste. Totuşi ele sunt mult mai importante şi valoroase decât oamenii le consideră. Varianta umană a lor este într-adevăr lipsită de putere şi valoare, dar imediat ce omul cunoaşte dragostea lui Dumnezeu înţelege şi  importanţa şi adevărata semnificaţie a dragostei şi a iubirii.

Citește mai mult

Elevi în şcoala lui Dumnezeu

de

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. 2 Timotei 3:16

Ieri scriam despre comparaţia între elevii de la şcoală şi cei care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu. Am văzut că în multe privinţe viaţa credinciosului se aseamănă cu a elevului. Credinciosul ca şi elevul trebuie să înveţe, trebuie să exerseze, trebuie să treacă teste pentru a dovedi că a învăţat şi la final va fi premiat pentru efortul său. Profesorul credincioşilor însă e unul mai aparte. E 100% corect şi drept, nu poate fi copiat deloc, nu poate fi păcălit „că am uitat caietul acasă” sau că „am fost bolnav” dar în acelaşi timp e plin de înţelegere, dragoste şi ajută foarte mult elevii să înveţe lecţiile.

Dumnezeu ne învaţă prin Scriptură, unde găsim Cuvântul Său şi mai mult pune la dispoziţia noastră, în noi un profesor extraordinar care să „ne mediteze” cum spune Ioan „Dar mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Practic avem toate condiţiile asigurate de Dumnezeu să învăţăm bine. E adevărat că învăţarea nu este uşoară, e adevărat că lecţiile sunt de multe ori potrivnice mersului vremii, e adevărat că testele sunt grele dar şi răsplata şi premiul chemării sunt pe măsură. Şcoala aceasta a lui Dumnezeu e menită să ne transforme în asemănarea cu Hristos, să facă din noi replici ale lui Hristos care să iubească, să acţioneze, să fie miloşi, să asculte şi să onoreze pe Dumnezeu întocmai ca Domnul Nostru Învăţător.

Citește mai mult

Când Dumnezeu te verifică la teme

de

„Sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.” 1 Petru 1:6

Când eram elev, una din sarcinile mele ca elev erau temele, pentru care nu aveam scăpare deloc, trebuiau făcute chiar dacă o zi nu mergeam la şcoală, aveam datoria să merg la un coleg şi să aflu ce anume avem „de scris”. Uneori temele erau uşoare dar de cele mai multe ori temele erau grele pentru că era vorba de lucruri noi, învăţate în acea zi sau de puţină vreme care trebuiau aplicate sub multe combinaţii. Temele erau verificate şi notate de profesori fără indulgenţă. În clasă mai era indulgenţă dar la teme nu.

Nu s-a întâmplat de multe ori să merg cu temele nefăcute, dar fiecare caz îl am viu în minte şi acum. Primul incident a fost prin clasa a 3-a, când nu ştiu dacă a fost vina, mea dar îmi amintesc că mai bine de jumătate de clasă am stat în genunchi pe hol cu mâinile sus. Ce ruşine am tras, ce umilit m-am simţit, ce mult am plâns e greu de descris, un lucru însă îl ştiu bine, până în clasa a 4-a, niciodată nu mi-a trecut măcar prin căpşorul meu de elev, să mă duc cu tema nefăcută. Nu voiam să am iar de a face cu asprimea doamnei învăţătoare, care de altfel era un om extraordinar. Din acel moment pentru mine temele au devenit ceva care nu se negocia şi asta m-a ţinut multă vreme, amintindu-mi acum doar încă un incident de felul acesta la care nu am fost prins dar care cred că m-a slăbit câteva kilograme bune. Se apropie profesoara de banca mea cu fiecare elev pe care îl verifica, toată clasa o încercase şi cum stăteam ultimul din punctul din care ea începuse verificările, agonia mi-a fost imensă, dar am scăpat că undeva la colegul dinaintea mea cineva a chemat-o urgent.

Citește mai mult

Fă cunoştinţă cu viaţa ta

de

Vreau să îţi prezint astăzi o viaţă de om. O viaţă obişnuită, cu bune şi cu rele, cu urcuşuri şi cu coborâşuri, cu bucurii şi necazuri, cu pasiune şi plictiseală, cu dragoste sau ură, cu iubire sau indiferenţă. Vreau astăzi să te provoc să cunoşti viaţa ta şi cu tot ceea ce are ea. Te invit să te ridici pe vârful picioarelor şi să priveşti dincolo de gardul care te înconjoară şi să descoperi că îţi poţi trăi viaţa pentru că aşa cum Agnes spunea: „Cine nu visează este condamnat să muncească toată viaţa la visele altora.”

Suntem produsul vieţii trăite până acum. Suntem ceea ce am învăţat să fim şi mai ales suntem în mare parte ceea ce părinţii ne-au spus să fim. Starea aceasta ne caracterizează pe toţi şi nu este neapărat una negativă dar dacă nu ne punem întrebări serioase riscăm, cum am mai spus, să trăim o viaţă străină. Deşi sunt convins că părinţii noştri au avut intenţii bune şi au dorit ce e mai bine pentru noi, totuşi, cred că fiecare din noi avem datoria să ne examinăm în permanenţă viaţa şi să trăim viaţa pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi. Deşi pare un scop nobil acela de a continua meseria tatălui sau a mamei sau dorinţele lor, nu întotdeauna suntem chemaţi la asta. Fiecare om trebuie să-şi trăiască viaţa şi să facă faptele pregătite deja de Dumnezeu pentru el.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.

Trimitem de regulă un singur mesaj pe zi.