Fugind spre o lume virtuală – I

de

În urma ultimelor meditări am primit întrebări pertinente: De ce aleg copiii şi tinerii jocurile pe calculator? Voi încerca astăzi să scriu despre asta deşi e greu de cuprins într-o singură „tură” un subiect aşa de amplu.

Marius a fost un copil dorit şi aşteptat. Părinţii lui îşi doreau un copil, bunicii de asemeni voiau un nepoţel. Când Alina a rămas însărcinată a fost bucurie mare în familia lor. Încă de la început părinţii au făcut o cameră specială a sa în care au pus tot ce trebuia, au investit foarte mult în acea cameră. Alina era în luna a patra de sarcină iar Marius deja avea o cameră a sa cum foarte puţinii copii au „şansa” să primească. Decor minunat, culori vesele, hăinuţe noi şi tone de jucării de la vârsta de 1 zi până pe la 10 ani.

Controalele medicale erau făcute cu rigurozitate la cel mai bun spital din Bucureşti. Medicii au fost aleşi ca si fie cei mai buni, iar Alina se ţinea cu seriozitate de toate recomandările primite pentru a naşte un copil sănătos şi normal. Timpul trecea şi au ajuns aproape de momentul naşterii. Contactul cu medicii era tot mai des, pregătirile pentru naştere erau stabilite până în cel mai mic detaliu aşa că părinţii şi bunicii aşteptau cu înfrigurare momentul în care Marius va putea fi luat în braţe. Pentru ca să fie totul bine au venit şi bunicii de la Craiova şi cei din Buzău cu maşina, au făcut scenarii ca în filme dacă cumva în drum spre spital ar rămâne blocaţi în trafic. Nu a fost cazul. Alinei i-a venit momentul naşterii pe la 3 dimineaţa. Doctorul era de gardă, strada a fost goală aşa că tăticul cu Alina în maşină urmat de cei doi bunici cu maşinile lor au gonit cu toată viteza până la spital unde totul a fost preluat de medici.

Citește mai mult

Hai copii la joc, vieţile pe foc…

de

Vă mai amintiţi de jocurile din copilărie? Toate implicau acţiune, gândire, trăire. Erau pline de provocări şi multe din ele erau inventate sau ajustate de „gaşca” care le juca. În plus jocurile erau doar o parte a vieţii pentru că mai era şi munca luată în calcul, trebuia să ajutăm la diferite treburi  în casă şi la câmp, aşa se făcea că începutul şcolii toamna, ne găsea „prăjiţi bine”. Nu se gândeau părinţii ca odată cu începutul şcolii să nu ne mai pună la nimic, doar să învăţăm ci munca continua şi după ce mergeam la şcoală. Unii ar zice că era rău, eu zic că era infinit mai bine decât varianta pierderii vieţii prin jocurile de calculator. Cel puţin trăiam, trăiam o viaţă a noastră, inventam, gândeam, alergam, munceam, visam, plănuiam lucruri pe care jocurile pe calculator la elimină drastic.

Jocurile pe calculator pune vieţile pe foc, arde efectiv capacitatea oamenilor de a gândi, de a îşi imagina, de a visa, de a inventa. Mai mult nici de muncă nu mai îndrăzneşti să îi spui unui copil dependent de jocuri. Alergat? Ce e aia, la ce ajută? Şi dincolo de toate acestea vieţile pot fi aruncate în iad pentru că mintea lor în loc să fie înnoită în fiecare zi, este educată spre rău, distrugere şi violenţă. Despre asta vom discuta zilele următoare.

Citește mai mult

Copiii şi jocurile pe calculator

de

Cred că mulţi părinţi au cumpărat calculatoare copiilor „pentru şcoală” sau „pentru referate” şi s-au trezit cu tone de jocuri în ele de care copiii lor doar cu mare scandal se mai dezlipesc. Jocurile pe calculator încurcă calculele în multe case din România şi produc mare iritare şi ceartă în unele familii. Pe de o parte părinţii nu pricep nici în ruptul capului, de ce aleargă ăia pe acolo prin ecran, de ce se împuşcă sau se omoară iar copiii nu concep cum de au „părinţi aşa de încuiaţi şi nasoli”. Situaţia asta generează multă multă frustrare şi conflict şi situaţia nu pare a se linişti nici măcar odată cu trecerea vremii, ba dimpotrivă.

În momentul în care un copil ia contact cu jocurile pe calculator viaţa lui se schimbă major. Dorinţa de a controla personajele creşte vertiginos, efectele vizuale multiple face pe acesta să „se conecteze” cu jocul şi să se simtă precum personajul. Principiul recompenselor disproporţionate pe care jocurile îl oferă este cel mai rapid mod de a instala o dependenţă şi în jocuri acesta este prezent. Copiii efectiv se transpun şi „se fac una” cu computerul.

Citește mai mult

Şi mai practic de atât

de

Ieri, în urma meditării despre cum să-ţi salvezi copilul de desene animate, am primit mesaje  în care eram întrebat: ce se poate face practic si simplu pentru a scăpa copiii de desene. Am recitit articolul cu pricina şi am hotărât ca astăzi să scriu cât se poate de practic câteva sugestii de „deconectare” a copilului de la dependenţa sa.

Trebuie ştiut de la bun început că orice manevră de felul acesta este dureroasă şi că necesită efort şi costuri. Uitatul la desene nu doar că e greu de reglementat din cauza ştiinţei investite de producători pentru a captiva ci şi din cauza tiparelor deja fixate. Sunt copii care ştiu că imediat după ce mănâncă, se vor uita la desene, sau imediat după ce termină temele vor face asta. Asemenea condiţionări întăresc şi mai mult tiparele de comportament şi dependenţele.

Vrei să schimbi ceva la capitolul acesta? Iată câteva sugestii, care sunt „îmbunătăţibile”

Pregăteşte-te pentru luptă. Asta nu înseamnă că trebuie să cumperi „un snop de nuiele” sau „o duzină de curele” ci că trebuie să elaborezi o strategie şi să estimezi costurile de timp, emoţii şi financiare pentru voi şi copilul vostru. Trebuie să ştii când începi, care sunt paşii şi când vei termina. Va trebui să faci faţă doliului copilului după ceva ce i-a fost drag şi acum a pierdut dar şi tu va trebui să faci faţă ca părinte să îi oferi o cantitate de timp suplimentară care să compenseze.

Citește mai mult

Cum să îi salvaţi pe copii de desenele animate

de

Scriam ieri despre câteva pericole ale desenelor animate în viaţa copiilor noştri şi cât de tare desenele animate deformează percepţia lor despre realitate şi mai ales despre bine şi rău şi despre curat şi necurat. Am văzut că rezultatele nu sunt de dorit dar înainte de a da câteva sugestii despre ce putem face în acest sens vă cer permisiunea da a vă mai prezenta încă un aspect deosebit de grav al desenelor animate – distorsionarea noţiunii de adevăr şi normal.

Un punct în care aceste producţii atacă cu îndârjire este distorsionarea adevărului şi a normalului. În desenele animate toate sunt anormale. Deşeurile devin jucării simpatice chiar dacă reprezintă bucăţi de brânză împuţită, cutii de conserve ruginite, viermi oribili sau orice altă formă de deşeuri. Răul devine bun, paranormalul şi anormalul devin normale ele sunt prezente în toate desenele animate şi copiii sunt foarte dezamăgiţi când aceste lucruri nu se pot întâmpla în realitate şi unii din ei se vor focaliza pe încercări nenumărate de a produce prin incantaţii sau alte lucruri aceleaşi efecte.

Adevărul este puternic contestat de desenele animate. Când citeşti o carte de basme imaginaţia dă chip unor personaje într-un mod constructiv dar ţinând cont de sistemele de valori ale acelui copil pe care mama şi tata le-au plantat în mintea lor. Când vizionează desene animate sistemele lor de valori (aşa firave cum sunt) sunt brutal contestate şi înlăturate de „realităţi” create de producători. Ei trăiesc într-o viaţă confuză. Pe de o parte părinţii le cer anumite norme şi limite sociale, pe de altă parte la desene li se prezintă un alt mod de comportament. Ei nu au discernământul să aleagă unde este adevărul şi vor înclina să creadă „ce au văzut”. Cum educaţia părinţilor nu se mai prea bazează pe exemplu vor crede ceea ce văd la TV. Problema e că la tv adevărurile sunt alterate. Acolo banii se obţin prin vrăji şi puterea la fel.

Citește mai mult

Salvaţi copiii de desene animate

de

Acum o săptămână am fost cu familia la „o ţâră de munte” şi inevitabil ne-am confruntat cu problema televizorului. În camera noastră era unul aşa că a trebuit să negociem dacă şi cât să se uite la desene. Pentru că acasă nu avem, copiii sorbeau efectiv desenele care rulau acolo la televizor. Printre altele se făcea şi reclamă la ce desene rulau şi am văzut ce anume este „pregătit” pentru cei ce urmăresc postul dar am văzut şi unele din desenele animate care rulau. Nu ştiu dacă toate canalele de desene sunt la fel dar ăsta m-a îngrozit. Se chema mini-max şi era un canal exclusiv cu desene.

Aproape toate desenele prezentate în promo-uri erau cu vrăji, copiii erau provocaţi să facă anumite „incantaţii” şi să genereze teoretic anumite forţe pentru oarecare lupte. Forţele răului erau drăguţe şi simpatice şi erau pe nedrept neacceptate de cei din jur când de fapt ele făceau binele.

Confuzia creată de amestecul acesta va distruge copiilor barierele dintre bine şi rău, dintre îngeri şi demoni şi va pune viitorii adulţi în postura de a nu se putea opune niciunei forţe spirituale. Noi suntem alarmaţi dacă apar anumite manifestări de duhuri, dar copiii noştri nu vor mai fi. Pentru ei vrăjile şi felurite „chemări de forţe” vor fi normale. Vrăjitoria va fi pentru ei normală şi vor integra în viaţa lor elemente pe care Dumnezeu le urăşte. Într-un fel, cu riscul de a fi considerat extremist religios, Satan îşi pregăteşte o intrare în forţă în generaţia viitoare. Copiii noştri sunt în pericol dragii mei cu astfel de „educări”.

Citește mai mult

De ce nu ne mai plac predicile

de

Fie că oamenii frecventează o biserică fie că vin „din an în paşti”, fie că biserica e ortodoxă, catolică sau din cele neoprotestante slujitorii bisericii se confruntă cu o problemă comună care e tot mai evidentă, oamenilor nu le mai plac predicile. Drept urmare unii le critică, alţii nu le împlinesc iar alţii le ocolesc. Predicile au devenit partea plictisitoare din slujba de la biserică.

În bisericile neoprotestante oamenii preferă tot ce se întâmplă până la predică: închinare, cântare, poezii, meditaţii, programe de copii, coregrafie etc şi când vine timpul de predică unii ies şi duşi sunt, alţii stau pe hol cu copiii, alţii butonează telefoanele sau cei mai evlavioşi citesc continuu în biblie sau cartea de cântări. Oricare ar fi ocupaţia în timpul mesajelor asta arată o „neplăcere” faţă de predici.

În bisericile ortodoxe şi catolice predicile capătă alte valenţe. Datorită stilului lor de slujbă accentul cade pe sacralitatea actului în sine şi mai puţin pe mesaje pe care cunoscuţii îmi mărturiseau că nici nu se străduiesc să le înţeleagă (nu generalizez) oamenii merg la biserică şi iau totul în ansamblu nu se focalizează pe fiecare element al slujbei ci pe slujbă ca ansamblu. Aşa că absenteismul e foarte ridicat şi cei ce merg la slujbe nu „notează” preotul ci iau totul „la pachet” unii aleg să nu vină deloc alţii vin dar nu disecă nimic dar există şi oameni care sunt apropiaţi bisericii sau peoţilor şi sunt interesaţi de ceea ce se predică pentru că vor să-şi corecteze viaţa.

Una peste alta, oamenii cărora le plac predicile sunt tot mai puţini. De ce oare?

Citește mai mult