Slujirea lui Dumnezeu în limitele religiei

de

Săptămânile trecute am avut câteva dezbateri interesante despre ce însemnă a fi slujitor al lui Dumnezeu și care e legitimitatea unui astfel de slujitor. A trebuit să țin piept unor concepții larg răspândite și bine împământenite în mediile religioase și mi-a fost destul de greu să fac asta. Astăzi voi scrie puțin despre slujirea lui Dumnezeu și limitele dictate de religii.

Vrem sau nu vrem, religiile ne recunosc drept slujitori ai Domnului sau nu. Fie că în unele religii recunoașterea asta e o întreagă procesiune sau îl altele e doar o recunoaștere tacită, ea există. În unele slujiri ai nevoie de studii ca să fii validat, în altele ai nevoie doar de abilități, îl altele de daruri. În unele cazuri ți se cere să treci anumite teste, fie că sunt oficliale, obiective, fie că sunt neoficiale, subiective. Apoi mai este și situația în care unii sunt acceptați ca și slujitori, nu că ar fi vrednici, ci pentru că nu este altcineva mai bun să facă o anumită lucrare. Treaba cu slujirea lui Dumnezeu e adesea confundată cu slujirea unei biserici de o anumită confesiune.

Citește mai mult

Evanghelizarea – stil de viață

de

Uneori încercăm să adoptăm diferite stiluri vestimentare, diferite obiceiuri, moduri de a vorbi, maniere sau chiar accesorii, care să ne ajute să fim relevanți și semnificativi, acceptați și apreciați, în zona socială în care trăim. Ca oameni, una din marile noastre nevoi, pusă în noi de Dumnezeu, este nevoia de semnificație. Pentru a împlini această nevoie, se întâmplă adesea să adoptăm diferite stiluri de viață și numim asta adaptare.

De exemplu, eu am aproape 10 ani de când am venit în Mediaș. La început, trebuia doar să scot câteva vorbe, ca să își dea seama cei din jur că sunt moldovean. Accentul era clar unul moldovenesc. Cu timpul m-am adaptat. Doar puține persoane își mai pot da seama din felul meu de vorbire, că nu sunt 100% ardelean, ci sunt doar adoptat în Ardeal. E un exemplu mic, dar asta se întâmplă în multe sectoare ele vieții. Așa se pot întâmpla și rele și bune în viața noastră, pentru că dorința de a fi semnificativi e destul de mare.

Citește mai mult

Evanghelizarea – greutatea vorbelor trăite

de

Scriam ieri, că avem o problemă în a vesti evanghelia oamenilor din jurul nostru. Cu toată strădania și efortul organizatoric, cu toată dorința de a vedea bisericile pline și oameni ridicând mâna, se pare că undeva pierdem, avem o gaură mare în rezervorul eficienței. În fața acestei situații ne-am resemnat cumva zicând că ”e timpul de pe urmă” și oamenii nu mai vor să audă de Dumnezeu. Prin asta aproape ne-am luat adio de la lupta pentru suflete și sperăm ca păstorul sau comitetul, să fie mai inspirați decât noi.

Vorbele noastre ajung să cântărească așa de puțin pentru semenii noștri, de aceea încercăm să mai adăugăm ceva greutate, prin folosirea unor expresii alambicate, prin adăugarea greutății unor nume vestite în predicare sau cântare sau prin inventarea și exagerarea de evenimente sau intâmplări din viața noastră sau a altcuiva. Totul, pentru a obține acele puține ridicări de mâini la finalul unei predici transpirăcioase. Ne punem toată speranța și nădejdea în meșteșugirea predicatorului de a vorbi, pe fondul sensibilizării emoționale realizate de cântări și sperăm că ”nu am adus degeaba” pe acel cineva la biserică.

Citește mai mult

Evanghelizarea – vorbe sau fapte?

de

Într-o discuție recentă cu oameni pe care ii respect mult, a fost atins și subiectul evanghelizării și mai ales al modului de a duce vestea bună celorlalți oameni. Discuţia a gravitat în jurul celor două modalități pe care le avem la dispoziție, respectiv vorbele și faptele. Trebuie să recunosc că am fost singurul de partea faptelor, ca metodă eficientă și pe termen lung de evanghelizare, dar discuția a fost benefică ”ambelor tabere”.

În realitate, evanghelizarea doar prin una din metode, e aproape imposibilă și nu este de preferat decât în condiții extreme. Să zicem că trenul gonește de la București spre Brașov și ai în față un om, față de care Dumnezeu ți-a deschis ”ușa de cuvânt”. Acolo nu ai timp de fapte, deși măcar gesturi tot au fost văzute de celălalt la tine. Este una din situațiile pe care eu le numesc extreme, alături de cazurile în care mergi la patul unui muribund sau ești invitat ca predicator la o evanghelizare.

Dacă o luăm după termenul folosit în Scriptură ”propovăduirea” la care sunt trimiși ucenicii Domnului Isus, are de a face cu verbalizarea unor concepte religioase, cu spunerea unei vești, cu transmiterea verbală. Așadar, cei mai mulți preferă să interpreteze așa termenul, pentru că e mai simplu. Nu? E mai simplu să vorbești evanghelia decât să o trăiești! Merge treaba asta dacă ieșim pe stradă într-un sat vecin, dacă ieșim pe stradă în oraș și nu ne cunoaște lumea. Dar ar putea fi un deserviciu adus evangheliei dacă facem acest mod de evanghelizare, în zone în care credincioșii trăiesc de ceva vreme și viața lor nu a fost o evanghelie.

Citește mai mult

Mulțumesc

de
Teofil Gavril si familia

A fost o perioadă destul de lungă în care nu am mai scris pe filele din jurnal. După cum unii din voi au estimat prin mesajele care au ajuns la mine, nu a fost o perioadă tocmai bună. Nu a fost bună în sensul uzual al cuvântului, pentru că, efectele ei, sunt bune pentru mine și familia mea. A fost nevoie de o criză personală, ca să pot vedea mai clar anumite aspecte, să prețuiesc ce am și să renunț și mai mult la formalisme și șabloane care nu îmi erau de folos.

A fost o perioadă de mari frământări și de intense așteptări. Am văzut și nimicnicia mea și zădărnicia încrederii în oameni. Am văzut că am greșit mult, dar am văzut și binecuvântarea iertării lui Dumnezeu. Mi-am observat o mare parte a greșelilor din viața mea, dar am observat și un nou parcurs desenându-se pe harta vieții mele. A fost o perioadă de frustrare, generată de neputința mea de a mă rupe de tot ce înseamnă slujirea sistemelor omenești, dar și o perioadă de energizare, pentru pus în aplicare deciziile privitoare la viitor. Îmi dau seama că am greșit mult în anumite aspecte ale vieții și greșelile mele majore, au fost făcute din cauze pur personale, dar și din dorința de a nu supăra oamenii din jurul meu. Îmi dau seama că pentru lucrări omenești, am sacrificat prea mult familia și în același timp, m-am surprins slujind în situații neconforme. Am realizat clar că prima misiune duhovnicească a unui bărbat căsătorit este să placă soției (la fel e și invers), nu să facă zeci de slujiri în biserică. Cele din biserică vor fi primite doar dacă prima este realizată.

Citește mai mult

Mândria creștinului

de

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

Citește mai mult

Nu mai sunt spontan

de

Mereu am admirat spontaneitatea. M-au fascinat oamenii care pot decide repede și care se pot bucura de aici și acum, într-un mod sănătos și corect. Eu nu mai sunt așa. Sunt legat prin mii de ațe subțiri în agendă. Fiecare zi are zeci de legături. Or fi ele subțiri, dar sunt multe de tot. Dacă apare ceva, cum ar fi o serbare surpriză la școală, eu nu pot fi acolo sau dacă sunt, am pe conștiință puncte nerezolvate din agendă, îmi preocup mintea cu soluțiile de înlocuire, în loc să savurez momentul. Cum a putut educatoarea să nu anunțe?

Planificarea e totul azi. Dacă nu te planifici, ai încurcat-o rău de tot. Uiți, nu se poate baza nimeni pe tine și ești considerat ineficient. Totul trebuie să fie la ora exactă. Dacă te abați, faci o impresie proastă iar eu, excelez în a fi punctual. De fapt, punctual în avans. Dacă trebuie să fiu la 3 la grădi, după copil, eu la fără zece sunt afișat la poartă, deși nu e deschisă și deschisă rămâne până la 5. Hm… ciudată închisoare e și asta a planificării. Sunt doar niște înscrisuri sau notițe, dar construiesc o fortăreață, din care e foarte dificil de evadat. Mai ales că e construită de noi înșine.

Citește mai mult