Una din activităţile oamenilor care vor să trăiască frumos şi corect e munca. Deşi e din ce în ce mai puţin tentantă, din cauză că în unele cazuri o zi de muncă face cât cinci minute de şmecherii, totuşi există oameni care pun valoare pe muncă întrucât nu pot prin natura lor să umble cu şmecherii, caracterul lor e ales şi nu concep viaţa prin poiată (la găinării). Munca a fost şi va rămâne un subiect mare de dezbateri şi părerile vor rămâne mereu împărţite între a face banii cinstit prin muncă sau a folosi tot felul de „inginerii” ca să munceşti cât mai puţin şi să câştigi cât mai mult. Mulţi oameni azi consideră munca un fel de boală (cineva spunea chiar că e o boală că doar de aia e inventată „medicina muncii”) şi că trebuie să te tratezi de ea. Mai mult, când vezi pe cei de lângă tine că o duc mai bine, deşi nu muncesc ci „şmecheresc”, te ispiteşte tare gândul de a face la fel.
O extremă este să faci la fel ca ceilalţi, deci să câştigi şi altfel decât prin muncă. O altă extremă, la care vreau să mă refer azi, este să profiţi de „vidul” de pe piaţa muncii şi să tragi până la epuizare, până nu mai ştii de tine şi de ai tăi. Într-o astfel de extremă merg mulţi dintre creştinii care trăiesc astăzi. Muncesc mult, profită de „nevoia” pieţei şi de faptul că pot câştiga din asta şi mai profită şi de faptul că e cinstit… (aici nu sunt sigur că aşa este).
