Ai parte de încercări? E posibil să fie de la dragoste.

Am avut cu Timotei o discuţie zilele trecute referitoare la o pedeapsă pe care „o are de ispăşit” care e valabilă până la vacanţa de vară. Printre discuţiile noastre s-a ridicat naturala întrebare: „De ce spui că mă iubeşti dacă mă faci să sufăr?” Am meditat puţin, apoi i-am dat exemplul oii căreia păstorul i-a rupt piciorul (pe care o să o povestesc altădată aici) dar discuţia lui m-a proiectat pe mine într-o meditare privitoare la mine şi dragostea lui Dumnezeu.

De multe ori am gândit că necazul din viaţa mea e o lipsă a intervenţiei divine, o abandonare a mea de către Dumnezeu, o pedepsire a lui Dumnezeu şi de puţine ori mi-a trecut prin minte că ar putea fi o dovadă a dragostei sale pentru mine. De obicei, la fel ca Timotei, fiul meu, am considerat că suferinţa nu are de a face cu dragostea şi că atunci când iubeşti pe cineva nu îl poţi face să sufere. Totuşi, puţina mea experienţă de părinte mă ajută să înţeleg şi relaţia mea cu Dumnezeu altfel.

Citește mai mult

Aşteptările şi suferinţa neîmplinirii lor

A avea aşteptări este una din cele mai riscante manevre pe care o putem face în relaţia cu oamenii. Nu o singură dată s-a întâmplat să îmi fac speranţe, să plănuiesc, să cred, să sper şi să fiu dezamăgit. De fapt, e un exerciţiu aproape permanent al vieţii. Dezamăgirile vin aşa de repede şi speranţele sunt aşa uşor distruse încât uneori îmi este teamă să mai sper ceva. Ce ciudată e inima asta omenească. Surâde o idee, apare într-o lumină favorabilă, apare o mică dorinţă de a ajunge la ceva sau undeva apoi construieşte planuri şi strategii. Bineînţeles că eu fiind mai romantic/fantezist sper mai mult decât trebuie şi deci dezamăgirea e pe măsură. În acest context stau şi mă întreb dacă este corect ca să mai avem aşteptări.

De obicei când cineva ne dă de înţeles sau când ni se pare un context favorabil unei acţiuni, mintea noastră ne cam scapă din realitate spre imaginaţie. De exemplu: Un tânăr necăsătorit la o întâlnire de tineret vede o fată drăguţă să aceasta este amabilă cu el şi chiar „îi scapă” un zâmbet. Automat mintea lui va procesa informaţiile ca fiind favorabile şi va face planuri vizualizând puţin din viitor. Uneori semnalele acestea puţine îl trimite cu imaginaţia până în ziua nunţii. Manevra este riscantă întrucât nu te poţi baza doar pe atât ca să faci planuri mari şi riscă tânărul nostru „să sufere din dragoste” fără să fi fost vreodată dragoste.

Citește mai mult

Apreciază pe cel de lângă tine

Sunt sigur că măcar odată în viaţă, dacă nu de sute de ori, ai dorit să schimbi ceva în felul de a fi al celor de lângă tine. Fie că e vorba de copii, soţ, soţie sau alţi cunoscuţi am dorit la un moment dată fie să corectăm ceva, fie să îi încurajăm când erau la pământ sau chiar să îi motivăm spre performanţă. De regulă, cea mai rapidă şi mai la îndemână metodă, dar şi cea mai bine ştiută de noi din exemplele anterioare este critica şi competiţia. Tradus: îl criticăm pe cel le lângă noi pentru rezultatele slabe obţinute şi îl comparăm cu ceilalţi mai performanţi decât el în speranţa că luptătorul din el se va trezi şi va vrea să se ridice deasupra celorlalţi.

Logica asta uneori dă rezultate, este cea cu care mulţi dintre noi am fost crescuţi şi o ştim, este metoda cea mai la îndemână şi mai uşoară de a motiva, desi nu este nici cea mai eficientă nici cea mai corectă. Într-adevăr o asemenea abordare ar putea da rezultate satisfăcătoare le cei extroverţi dar când vorbim de introvertiţi poate însemna distrugere. Educaţia competitivă este baza educării cel puţin în România. Clasamentele nu ne sunt deloc străine şi motivarea copiilor spre a obţine un loc fruntaş e meserie veche. În cuplu, familie am auzit foarte des expresii de genul „ăla uite ce a făcut”, „ăla cum poate”, „familia cutare a mers in concediu, noi de ce sa nu mergem” etc, etc. Cu alte cuvinte compararea cu alţii este considerată în multe cazuri factor motivant spre realizarea unor scopuri mai ales spre schimbare.

Citește mai mult

Binecuvântaţi şi nu blestemaţi

Că vorbele noastre au o putere deosebită ştii şi tu şi eu. Că ele pot ridica sau doborî cunoaştem. Că suntem responsabili de tot ceea ce vorbim iar nu ne este străin. Că suntem datori să vorbim frumos, constructiv, încurajator iar ştiu unii din noi dar astăzi vreau să scriu despre puterea mare de formare şi energizare pe care o au cuvintele în contrast cu puterea distructivă a lor.

Binecuvântarea şi blestemul sunt „în puterea limbii” şi când spun asta nu mă refer doar la o latură spirituală sau la cuvinte de genul „te binecuvintez” sau „fii binecuvântat” ci la orice cuvânt care produce în aproapele o schimbare în bine sau în rău devenind o binecuvântare sau un blestem prin efectul pe care îl produce. Orice vorbă are un efect şi noi avem posibilitatea să decidem dacă o rostim sau nu in funcţie de rezultatul pe care vrem să îl obţinem. Vorbirea uşuratică sau aiurea e condamnată de Biblie.

Citește mai mult

Să ierţi fără motiv

Vi s-a spus vreodată că v-aţi supărat degeaba sau fără motiv? Sunt aproape sigur că măcar odată vi s-a întâmplat. Mai mult sunt unele persoane care se pare că se supără adesea fără motiv sau cu alte cuvinte din cauze imaginare, închipuite deci ireale. Supărarea fără motiv e destul de întâlnită şi nu o singură dată am citit şi am auzit despre oameni care s-au supărat dintr-o bănuială doar. Unii parcă sunt făcuşi pentru supărări, găsesc motive de supărare în orice discuţie sau acţiune. Aşadar există multe supărări fără motiv.

Astăzi totuşi aş vrea să scriu despre iertarea fără motov. Adică să ierţi chiar dacă nu ţi se cere iertare. Voi sumariza doar ceea ce scriptura ne spune dar nu pentru că nu este important ci pentru că ştim deja teoria foarte bine şi mă voi strădui să vă conving că iertarea „pe degeaba” e foarte profitabilă.

Citește mai mult

Am dorinţa să fac binele

Mulţi dintre voi cunoaşteţi pasajul din Romani 7 bine şi nu vă este străin. Mai mult, unii îl cunoaştem din viaţa reală nu din teorii, predici sau cursuri. Eu personal mă ciocnesc de realitatea acestui pasaj mai mereu. Sunt tipul de om pentru care trăirea vieţii de credinţă nu e uşoară. Pentru mine e o permanentă luptă şi mereu e nevoie de durere pe această cale. Bătălia permentă e o realitate a vieţii mele de credinţă şi uneori, de cele mai multe ori e istovotoare.

Că avem dorinţa să facem binele nu e de discutat. Orice om care chiar L-a cunoscut pe Dumnezeu are în el o dorinţă permanentă de a fi ca El, are chemare irezistibilă spre a face binele, spre a fi curat, desăvârşit. Este în noi o sete spre dumnezeire, o sete spre desăvârşire. Cu alte cuvinte este o dorinţă de a face binele. Cu toate acestea uneori găsesc imposibilă facerea binelui, alte ori o găsesc foarte foarte grea, alte ori mă ciocnesc de o plăcere mare faţă de anumite păcate care nu poate fi învinsă uşor dar există şi situaţii mai „lejere”.

Citește mai mult

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.