Oamenii din umbră

de

Când spun expresia asta mă gândesc la două categorii de oameni. Oamenii răi şi oamenii buni. Oamenii răi care stau în umbră sunt un subiect foarte vast şi aş avea de scris luni întregi sau poate ani că multe le sunt ascunzişurile dar aleg azi să mă gândesc la oamenii buni care stau în umbră.

În lume există persoane publice care ajung fie apreciate de multă lume fie urâte de multă lume, au o anumită viaţă publică care este apreciată sau controversată dar ele sunt persoane publice. De exemplu un preşedinte de stat, luăm pe domnul Băsescu că e mai aproape de noi. Are apariţii publice, vorbeşte în public, ia şi anumite decizii, rosteşte anumite afirmaţii şi asta îl face fie apreciat de unii fie huiduit de alţii. În spatele sau însă, în umbra sa stau unii oameni despre care rar se află. Oameni discreţi, care nu au o aşa de mare expunere publică, oameni care îl sfătuiesc şi sunt văzuţi rar sau deloc. Aici sunt consilierii prezidenţiali, soţia sa, copiii săi, apropiaţi, oameni ai serviciilor de informaţii etc. Fără ei ieşirile publice ale domnului preşedinte nu ar mai avea aceeaşi greutate.

Mergem în biserici unde există oameni de mare calibru, predicatori de succes, oameni care au o putere extraordinară în cuvânt şi care îşi iau puterea din Dumnezeu. Puţini ştiu însă că succesul unor astfel de oameni depinde în mare măsură de oamenii din umbră, de soţie, de copii, de sfătuitori etc. Fără o situaţie relaţională bună acasă nu poţi avea putere în cuvânt. De obicei în spatele unor oameni mari la capitolul acesta se află oameni măcar tot atât de mari. Îmi amintesc de Moise cum este sfătuit de socrul său Ietro şi acesta ţine cont de sfaturile primite.

Citește mai mult

Când credinţa trebuie probată

de

„Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”

Noi românii pretindem că suntem un popor creştin şi suntem credincioşi iar asta nu e rău deloc. E bine să avem credinţă şi să fim în voia lui Dumnezeu. Oamenii care se tem de Dumnezeu au calităţi morale pe care ceilalţi nu le au sau mai bine zis media moralităţii creştinilor va depăşi media moralităţii celor care nu cred în Dumnezeu.

Dacă ar fi să rămânem la nivel declarativ totul ar fi bine sau foarte bine. Până şi constituţia ţării se pare că va prevedea asta. E tare de tot. La hramuri de biserici e plin, avem sute de icoane si iconiţe şi ieftine şi scumpe, cruci atârnă şi la gât şi la oglinda maşinii, sfinţim motoare, porţi, garduri, case, afaceri cruci în cimitir şi tot ce mişcă sau nu mişcă. La pocăiţi sunt altele: programe impecabile, muzicieni din ce în ce mai elevaţi, predici şi studii academice sau aproape academice, coregrafie care impresionează etc. Dar credinţa neprobată e invalidată. Eu pot declara că o iubesc pe soţia mea dar dacă din faptele mele nu se vede asta declaraţiile mele nu se validează deci nu o iubesc decât declarativ. O astfel de iubire nu e reală, nu e matură, nu ajută la nimic. Eu sunt dator să o iubesc mai ales faptic.

Citește mai mult

Imixtiuni în treburile interne – continuare

de

Continuăm astăzi meditarea cu referire la cei care pun în pericol familia datorită amestecării în treburile interne ale acesteia. Spuneam şi ieri aici că nu e problemă cu calitatea sfatului oferit, nici cu intenţia sfatului oferit ci e o problemă majoră cu acceptarea sfatului sau ajutorului. Nu e totul să deţii soluţia de rezolvare a unei probleme, important e ca acea soluţie să fie oferită cuiva care o cere sau unei familii care o cere sau o aşteaptă.

Sunt convins că familiile „mai coapte” ar avea multe soluţii bune, din experienţa lor de viaţă, pe care să le ofere uneia mai tinere dar, aceasta se poate întâmpla doar cu acordul ambilor soţi. 

Citește mai mult

Imixtiuni în treburile interne

de

De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup. Geneza 2:24  

În lumea politică şi administrativă actuală există legi scrise dar şi legi nescrise care reglementează stilul de viaţă şi funcţionarea diferitelor entităţi. Fie că e vorba de o ţară, un grup de ţări, un parlament, prefecturi, primărie, diferite departamente sau o simplă familie au la bază seturi de reguli scrise sau nu care le guvernează şi pe care cei din interior şi exterior trebuie să le respecte.

De exemplu dacă cineva dintr-o ţară îşi „dă cu părerea” sau acţionează într-un alt stat deşi nu a fost mandatat pentru asta este foarte repede acuzat de imixtiune în treburile interne. Atâta vreme cât nu este o relaţie de subordonare sau parteneriat între cele două state acest „sport” va avea drept consecinţă riposta statului vizat.

Dacă merge cineva de la primărie să dea ordine la ANAF, poate să fie şi primarul, riscă să fie scos de pază afară de mânuţă şi lăsat lângă uşă iar dacă insistă se poate trezi cu poliţia pe cap. Dacă cineva de la biserica ortodoxă merge să „aşeze lucrurile” în una reformată sau catolică riscă acelaşi „tratament” pentru că nu are treabă acolo.

În  toate aceste cazuri vizitele sunt permise cu anumite acorduri respectate dar amestecarea în treburile interne nu. Poate li se va părea vizitatorilor că ei  ştiu mai bine cum trebuie făcut, poate au idei bune însă nu au voie să se amestece  decât în urma unui acord prealabil şi în anumite condiţii.

Ei bine cam aşa stă treaba cu familia. Orice „ajutor” venit de la părinţi, prieteni, rude, surori, fraţi, pseudo specialişti se numeşte imixtiune în treburile interne şi nu este recomandată decât în baza unor acorduri interne şi apoi externe. E posibil ca „sfătuitorii” să fie bine intenţionaţi dar neexistând un acord intern şi extern de colaborare pot face din bine rău foarte uşor.

Citește mai mult

A venit vacanţa, ce ne facem…

de

Deşi sunt părinte nu se poate să uit sentimentul deosebit şi „aroma” ultimelor zile de şcoală şi a primelor zile de vacanţă. S-au estompat cumva mai „în spate” însă sentimentele acelea mă încearcă de fiecare dată când elevii iau vacanţă. Era o mare veselie pe strada unde locuiam. Copiii mişunau în toate direcţiile iar seara… seara era „furnicar” toţi ţâncii, care nu trebuiau să se mai culce devreme, erau pe afară şi era o hărmălaie extraordinară.

Celor mai mulţi le veneau şi „întăriri” ba verişori ba fraţi de pe la şcoli sau diferite rude. Când „ne încingeam” la joacă apăi să te ţii. Săracii vecini… pentru noi nu conta prea tare că ei trebuie să se trezească la 4 sau 5 pentru a merge la muncă, la noi era distracţie, voie bună şi copchilărie.

Citește mai mult

O nouă religie

de

Nu putem ignora evoluţia prin care trece societatea în care trăim, nu putem spune că nu ne afectează această evoluţie fie că ne referim la tehnică, sisteme, valori sau credinţe. Dacă înainte era suficient să spui unui om: „Există Dumnezeu” astăzi o asemenea afirmaţie va stârni mai degrabă zâmbete compătimitoare sau cel mult îngăduitoare însoţite de priviri de milă.

Nu mai este de multă vreme îndeajuns să afirmi existenţa lui Dumnezeu, până şi credincioşilor le trebuie mai mult decât atât. Avem nevoie de prezentări multimedia, grafice, avem nevoie de dovezi din ce în ce mai… palpabile pentru a crede. Parcă nu mai este atât de simplu ca înainte. Abundenţa de informaţie de care dispunem ne face să fim sceptici în a crede până şi adevărurile fundamentale.

Predicatorii şi preoţii se străduiesc eroic să ne convingă să credem, să ne convingă că se merită să credem, dar mulţi dintre noi vrem dovezi tangibile imediate. Unii ar vrea ca Dumnezeu sau sfinţii să deţină conturi pe facebook şi să pună poze şi filmuleţe cu cerul dar mi-e teamă că nici aşa nu ar crede.

Citește mai mult

Să trăiţi

de

„…îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.”

Ieri la Agârbiciu mi-a zburat gândul pentru câteva secunde la acest aspect, în timpul de rugăciune din biserică. Fiecare dintre noi ne străduim să trăim şi să arătăm că trăim dar tot mai puţini oameni trăiesc. Desigur că mă gândesc şi la partea spirituală a vieţii dar cel mai mult mă gândesc acum la partea ei firească, naturală, fizică. Tot mai puţini oameni trăiesc.

Mediul social şi educaţia primită, sistemele de valori şi convingerile ne fac să murim faţă de noi şi să trăim pentru alţii, pentru social, pentru faimă, pentru familie, pentru religii, pentru nimicuri uneori… A început să fie o artă să trăieşti. A început să fie nevoie de instruire, formare, dezvoltare ca să trăim, ca să ştim să trăim. E nevoie de drame ale vieţii ca să ştim că avem o viaţă.

Lucrurile frumoase, simple, necomplicate, curate, proaspete trec pe lângă noi ducând cu ele simplitatea şi prospeţimea unei vieţi liniştite. Sau… noi trecem pe lângă ele?

Citește mai mult